Pe teme de psihologie ( XVI ) - CARACTERUL
Intamplarea face ca acum, in prima luna a anului 2007, an in care am intrat cu speranta, dorindu-l mai bun, mai rodnic, sa prezentam, potrivit ordinii logice a problemelor de psihologie generala, cateva consideratii asupra celei mai iomportante particularitati psihice a personalitatii umane – caracterul.
In vorbirea curenta, intalnim aprecieri facute de oameni asupra semenilor lor prin expresii ca : “…este un om de caracter”, sau “…este un om lipsit de caracter”, ori “…este un om fara caracter”, precum si “nu imi (ne) sta in caracter…(un anumit fapt)”. Unele dintre aceste expresii le folosim la figurat, fiindca, o spunem din capul locului, orice om are caracter, dar aceasta importanta particularitate psihica individuala care conditioneaza pozitia omului fata de sine insusi, de familia sa si in societate – poate fi pozitiva, in concordanta cu valorile morale, sau negativa, prin desconsiderarea sau ignorarea acestor valori. Un om cu caracter negativ este catalogat, deci, ca fiind “fara caracter” sau “lipsit de caracter”. Dar ce este, de fapt, caracterul ?
Psihologul francez Henri Pieron semnaleaza patru ipostaze (definitii succinte) sub care poate aparea caracterul : 1) maniera obisnuita si constanta de relatie – proprie fiecarui individ (Henri Wallon) ; 2) individualitate psihologica (Jean E.Dumas) ; 3) ansamblul dispozitiilor stabile ale unui individ (Albert Bourboud) ; 4) ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care traieste (W.Heyer). Aceste succinte definitii s-ar referi la : – continutul psihic al caracterului (4) ; – precizari asupra continutului (1 si 3) ; – efectul general produs de stabilirea continutului (2).
Psihologul american Gordon W.Allport precizeaza : “Cand vorbim de caracter, mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare”.
Unii autori au cautat implicatiile celor trei mari componente ale vietii psihice – cea intelectuala, cea afectiva si cea volitiva, psihologii romani avand contributii in aceasta privinta. De exemplu, C.Radulescu – Motru vede caracterul, in mod deosebit, in legatura cu vointa. De altfel, si pe plan international au aparut astfel de sustineri ; contemporanul sau, cunoscutul filozof si psiholog german Ludwig Klages definea caracterul drept vointa moraliceste organizata. Alexandru Rosca acorda un rol deosebit afectivitatii. }t. Zisulescu se refera la toate componentele vietii psihice, definind, foarte inspirat, caracterul ca “insusirea persoanei luminata de intelect, sustinuta de sentiment si directionata de vointa – spre a lua o atitudine fata de realitate”. Tot }t.Zisulescu vede trei sensuri ale notiunii de caracter : 1) caracteristic (sens general, pentru toate domeniile) ; 2) etic – legat de morala ; 3) psihologic – reflectand modul individual de manifestare fata cu realitatea.
Alte definitii mai recente, complete, sunt demne, de asemenea, de retinut. Astfel, caracterul este considerat ca ansamblul unitar de insusiri psihice esentiale si stabile ale unei persoane care-si pun amprenta pe felul sau de a se comporta si dobandesc o apreciere morala, pozitiva sau negativa. Altfel spus, caracterul este un ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti oameni, la societate in ansamblu si la sine insusi. Rezulta de aici rolul atitudinilor – componente importante ale caracterului. Acestea sunt manifestari de viata foarte frecvente, care apar in diferite situatii si reprezinta un mod stabil de a reactiona fata de o persoana, situatie, idee, ori un eveniment ; sunt in stransa legatura cu valorile – asa cum le apreciaza individul (care va actiona automat potrivit acestor aprecieri) si in legatura si cu aptitudinile (in unele situatii, exista dorimta si vointa cuiva de a actiona spre binele social, dar lipsesc aptitudinile specifice domeniului sau actiunii respective).
Caracterul, se mai poate spune, reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa pentru ca pune individul in legatura cu realitatea, dandu-i posibilitatea sa stabileasca relatii, sa se orienteze si sa se comporte potrivit specificului sau individual.
Din toate aceste definitii, se desprinde, in primul rand, faptul ca este vorba despre caracter ca particularitate psihologica. Spunem aceasta, avand in vedere multiplele semnificatii ale cuvantului “caracter” – de exemplu, trasaturile esentiale ale unor fenomene, procese, evenimente, fapte sociale etc., deci “caracteristic” (caracterul razboiului…, revolutiei…, reformei…etc.) , sau denumirea literelor – semne tipografice (caractere aldine, verzale, cursive etc.) ori a literelor care compun scrierea in diferite limbi (caractere latine, cirilice, gotice etc.) s.a.
Avem de a face, de asemenea, cu un ansamblu unitar de insusiri care vizeaza intelectul, afectivitatea, motivatia, vointa, reactiile, atitudinile individului in diferite situatii. Aceste insusiri sunt esentiale (nu pot lipsi din comportamentul uman) si stabile (exprimate prin fermitate, consecventa, perseverenta, stapanire de sine). Caracterul, asa cum am vazut, este apreciat, pe baza comportamentului fiecarui om in diferite situatii, ca pozitiv sau negativ. Nu este usor de cunoscut caracterul unui om pentru ca nu pot fi observate insusirile caracteriale din simpla prezenta sau din cateva manifestari intamplatoare, ci acestea se deduc din intregul comportament al subiectului. Se spune despre caracter ca este pecetea sau amprenta ce se imprima in comportament.
Am vazut ca nu se poate vorbi despre caracter in afara relatiilor cu semenii, cu societatea si nici in afara moralei. Caracterul, reprezentand latura relational-valorica si de autoreglaj a personalitatii, se manifesta numai in situatiile sociale, se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-cultural ca mecanism specific de relationare si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu. Pe buna dreptate, caracterul a fost identificat cu profilul psiho-social al individului incluzand conceptia sa despre lume si viata, convingerile si sentimentele socio-morale, continutul si scopurile activitatilor, precum si continutul si idealurile acestuia. Printr-un mecanism de selectie, apreciere si valorizare, toate aceste componente ale profilului psiho-social sunt corelate si integrate intr-o structura functionala unitara. Caracterul este, deci, o structura psihica deosebit de complexa prin care se filtreaza cerintele si se elaboreaza reactiile de raspuns.
Daca am identificat mai sus caracterul cu profilul psiho-social al omului, el a fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia, cuprinzand calitati, insusiri grupate dupa atitudinea individului fata de societate, in general – ca umanismul, patriotismul, loialitatea, probitatea, principialitatea,impartialitatea, corectitudinea, respectul adevarului, spiritul civic ; dupa atitudinea fata de oameni – sinceritatea, cinstea, parolismul, tactul in relatiile cu oamenii, intelegerea si toleranta in masura utila, spiritul de intr-ajutorare si caritabil ; dupa atitudinea fata de sine insusi – modestia, demnitatea, realismul in autoapreciere ; dupa atitudinea fata de munca – sentimentul datoriei, harnicia, promptitudinea, punctualitatea, spiritul de initiativa. Intre trasaturile opuse acestora, negative, se pot enumera lipsa de sentimente superioare, indiferentismul fata de viata civica, lipsa de probitate, cinismul, necinstea, ura, invidia, minciuna, ipocrizia, nepasarea fata de semeni, egoismul, infatuarea, aroganta, incapatanarea, lenea, tendinta de inselatorie, neglijenta, comportamentul dezordonat si aberant etc.
Am amintit mai sus de preocuparea unor psihologi de a sublinia legatura dintre caracter si vointa, mergand pana la prezentarea caracterului ca vointa organizata moraliceste. In aceasta idee, literatura de specialitate cuprinde referiri la trasaturile care apartin atat vointei, cat si caracterului, denumite “trasaturi de vointa si caracter”, dintre care amintim fermitatea, curajul, cutezanta in sens pozitiv, consecventa, perseverenta, stapanirea de sine. Profilul psiho-moral, de fapt caracerul, cu acest intreg grupaj de trasaturi, poate fi evaluat dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.
Avand in vedere diferentele dintre oameni in privinta caracterului, faptul ca exista caractere pozitive sau dominant-pozitive, dar si caractere negative sau dominant-negative, oamenii se pot gasi in trei situatii (ipostaze) fata de societate : 1) in concordanta deplina, 2) in situatia de respingere reciproca totala, ori 3) in concrdanta partiala – discordanta partiala. Sa mai spunem ca, din situatiile, evenimentele si experientele sociale, se integreaza pentru fiecare individ, in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv, ceea ce este semnificativ pentru el. Astfel, oamenii reactioneaza numai la semnificativ, iar semnificativul poate fi individual sau general. Atunci cand caracterul se situeaza pe dominanta semnificativului individual, este etichetat ca “marunt”, “mercantil”, indivizii respectivi urmarind interese personale, iar cand se situeaza pe dominanta semnificativului general, caracterul este apreciat ca “mare”, “nobil”, scopurile urmarite avand valoare sociala mare.
Se mai pune o problema : caracterul este mostenit, innascut, sau se formeaza in cursul vietii omului ? In aceasta privinta, exista doua curente in psihologie : 1) In sfera notiunii de caracter, se includ si insusirile genotipice (mostenite ereditar, determinate biologic), alaturi de cele fenotipice (capatate sub influenta mediului natural si social). In momentul cand insusirile fenotipiuce sunt recunoscute, se sterge deosebirea dintre temperament si caracter. 2) Caracterul cuprinde numai insusirile fenotipice ale persoanei respective ca atare. Asadar, caracterul nu este innascut, ci se formeaza in procesul adaptarii la mediu, la relatiile sociale si prin educatia din familie si din scoala, un rol ce nu poate fi neglijat avand si modelele pe care individul le considera demne de urmat. Este si opinia pe care o impartasim fara rezerve. {n aceasta situatie, temperamentul si caracterul raman deosebite. Caracterul valorifica insusirile de temperament, ca si aptitudinile, rezultand de aici functia de autoreglaj. {nsusirile de temperament pot facilita sau ingreuna formarea insusirilor de caracter. Totodata, unele trasaturi de temperament pot fi compensate prin insusiri de caracter sau sunt influentate de caracter.
In sfarsit, sa amintim si particularitatile importante ale caracterului : – unitatea (pastrarea a ceea ce este pozitiv – insusiri si relatii) ; – expresivitatea (elemente care retin atentia, exprimare clara) ; – originalitatea (nota distinctiva a persoanei) ; – bogatia (multitudinea relatiilor stabilite in viata sociala) ; – statornicia (constanta comportamentului) ; – plasticitatea (adaptarea la noi cerinte, respectand cadrul general fixat, principiile) ; – taria de caracter ( rezistenta la influente contrare scopurilor si convingerilor fixate).
|
Prof. Silvestru MORARU 1/16/2007 |
Contact: |
|
|
