Contrapunct in cotidian - Sufletul culorilor (II )
Nu putini au fost cei care mi-au solicitat continuarea acestei teme abordate anul trecut într-o friguroasa zi de iarna. Poate ca citirea celor câteva amintiri legate de culorile albastru si rosu despre care era vorba în prima parte a încalzit sufletul cititorilor, asa cum si inima mea a fost transportata în copilarie când mi-am depanat amintirile. Albastrul se referea la culoarea cernelii din calimari, rosul era cel al unei coperti de carte.
Spuneam în articolul trecut ca atunci când ne sugereaza un obiect sau ne produc asociatii de idei cu anumite lecturi, vizualizarea culorilor are întotdeauna un efect binefacator asupra noastra, plinul coloristic acompaniindu-ne în toate momentele vietii.
VIOLET
Violet si mov sunt, cred, aceeasi culoare. Poate ca specialistii îmi vor spune ca între ele exista o diferenta de nuanta, dar în ceea ce ma priveste, indiferent daca vorbim despre mov sau violet, gândul ma duce la culoarea lasata de scrisul minei putin umezite a ceea ce, pe vremuri, se numea “creionul chimic”.
Creionul chimic era un creion foarte special care, spre deosebire de creioanele hexaedrice Koh-i-noor , de un galben deschis si cu marca scrisa pe ele cu litere aurii, erau cilindrice, de culoare mov închis si nu aveau nimic marcat pe ele. Toata lumea le stia, probabil ca de aceea nu trebuiau marcate. În plus, la creioanele Koh-i-noor, minele puteau fi mai dure sau mai moi, cele din seria “H” erau dure, cele din seria “B” erau moi, minele de folosire curenta fiind “HB” (tarie mijlocie), care era gravata pe creion. Dar la creioanele chimice nu existau asemenea “subtilitati”, ele erau pur si simplu creioane chimice si gata! La scoala ni se cereau numai creioanele “obisnuite”, cele chimice erau interzise, dar pe mine tocmai ele ma fascinau.
Pasiunile mele, când eram mica, în afara tuturor obiectelor de papetarie, se extindeau de la biletele de tramvai, a caror înfocata colectionara eram, la “bonurile” de toate categoriile care se foloseau în magazine pe vremea când înca nu aparusera bonurile de cassa automata. Bonurile “manuale” erau de fapt sursa fascinatiei mele nu numai datorita creioanelor chimice cu care erau scrise, dar si a bucatii de hârtie indigo care se punea între cele doua foi ale bonierului. Unul din bonuri ramânea în carnetel. Celalalt, dupa stampilarea (în urma unei cozi) de catre casiera care copia ceva de pe bon pe o foaie cadrilata folosind si ea un creion chimic, era înfipt de vânzatorul caruia i se înmâna bonul stampilat (alta coada!) într-un cui ascutit cu suport de lemn dedesubt. Uneori hârtia de indigo era neagra, cum era cazul dactilografei tatalui meu, care punea hârtie de indigo neagra între foaia originala si cele cateva foi subtiri ale dublurilor, alteori însa indigo-ul era albastru sau chiar rosu! Nu întelegeam de ce se numea tot “indigo”. În mintea mea, hârtia de “indigo” ar fi trebuit sa fie “violet”, în ciuda faptului ca cele doua culori, “indigo” si “violet” erau catalogate ca fiind diferite în lista celor sapte culori componente ale curcubeului. Ei bine, bonurile de care vorbeam mai sus si care erau obiectul pasiunii mele, nu puteau fi completate decât cu creion chimic. Nu numai ca taria minei permitea buna functionare a hârtiei de indigo, dar scrisul creionului chimic, neputând fi sters cu guma, prevenea modificari ulterioare.
Creionul chimic nu era însa folosit numai la bonuri, ci la toate “documentele” care necesitau hârtie de indigo pentru a fi dublate sau triplate. Când venea functionarul pentru plata electricitatii, de exemplu, el avea un caiet mare, cu o placa metalica în el (pentru a crea o suprafata dura de scris) în care completa cifra citita la contor cu creionul chimic pe care-l scotea fie de dupa ureche, fie din poseta de piele ponosita închisa la culoare.
Aceleasi creioane chimice, în combinatie cu hârtia de indigo cu care de altfel se asortau coloristic, erau utilizate si la posta, la institutiile financiare si în alte edificii admininstrative pentru completarea de chitante, borderouri si alte acte.
Creioanele chimice puteau fi ascutite cu ascutitoarea, dar eu o faceam cu lama si, binînteles, ma mânjeam pe degete cu violet, degetele mele capatând în acele zile o harta de pete colorate, unele provenind de la cerneala, altele de la creionul chimic. Aveam, ce-i drept, un mic calup de piatra ponce acasa, dar era foarte lucios si, oricât as fi frecat, petele tot nu ieseau. Ele disparau treptat ascunzându-se în spatele buricului degetelor pentru a facea loc unor noi recolte coloristice, vara provocate de dudele din curte (tot violet închis si ele!), spre toamna de nucile pe care le descojeam, când degetele devenau iodate, iar unghiile negre.
Pasiunea mea pentru bonuri mi-a fost satisfacuta dupa ani de asteptare, când am gasit la “Libraria Noastra” situata la coltul pietei Sfântul Stefan cu Calea Calarasi din Bucurestiul anilor 50 boniere pe care erau tiparite doar numere, restul se “completa” de utilizator. Mi-am cumparat un asemenea bonier si am plasat între pagini foite mici de indigo (pe care le aveam de la jocul “Posta Copiilor”). Eram echipata pentru a emite bonuri! Singura mea dificultate a fost ca nu stiam ce sa scriu pe ele, joaca de-a cumparaturile fiind plicticoasa! Aveam bonier, creion chimic bine ascutit, hârtie de indigo, dar…nu aveam ce scrie pe bonuri…..
Astazi nu mai am nici boniere, nici creioane chimice, nici indigouri, dar cât de multe as avea de scris! Nu neaparat pe boniere cu indigouri, ar merge si la calculator!
Veronica Pavel Lerner / Toronto
|
Veronica Pavel Lerner 1/14/2007 |
Contact: |
|
|
