Eminescu – un proiect de Poem
Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providentei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la portile din Carpati ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Si necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupti” si „Ai nostri tineri”. Eminescu n-a fost, cel putin în plan literar, un om al zădărniciei, al sperantelor desarte, al iluziilor pierdute. Si, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiintei.. .Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii si idealuri, ivit direct din povestile si basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor si din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei si folclorului românesc. Cartea lui de identitate si legitimare au constituit-o îndelungata istorie si nobletea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătîi ale neamului – cronicile bătrâne si întelepte -, creatia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii românesti. Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultata, chintesenta inteligentei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare. „Sunt român si punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie natională. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut si s-a format, ca o fiintă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui ales sui-generis al Poeziei... Eminescu a pornit din Ipotestiul natal, a învătat la Cernăuti si Blaj, a studiat la Viena si Berlin, de unde a revenit să trudească pentru ai săi, la Iasi si Bucuresti, înfăsurat în manta-i de tânăr si romantic voievod al scrisului, ca în splendida sa „Odă” în metru antic. Prin pregătirea, atitudinea, lirica si publicistica sa, Eminescu a fost deopotrivă si Sărmanul Dionis, si înzestratul cronicar al măretelor fapte din Scrisoarea III, si Proletarul răzvrătit împotriva inechitătilor vietii, si Împăratul impunător al stihului românesc , si Geniul pustiu al profunzimilor filosofice, si Hyperion din memorabilul său poem-capodoperă. Prin amploarea cunostintelor, prin aria temelor abordate, prin inteligenta si acuitatea observatiilor sale, Eminescu a fost omul deplin si exemplar al culturii române. Religia sa a fost munca - scrisul. El n-a creat însă ca un robot magic. Si-a elaborat, si-a migălit îndelung versurile. A conturat idei si imagini inedite, a revenit în permanentă asupra subiectelor predilecte, le-a trecut prin sita diverselor variante, până a dat la iveală nestematele mult dorite, clare, pline de miez, în cea mai curată, mai sensibilă si mai armonioasă exprimare românească, mergând de la suflet la suflet. Da, Eminescu a trăit, a muncit, a scris intens. Nici n-a avut timp să îmbătrânească. Scurt-circuitul înaltelor tensiuni la care era conectat s-a produs prea devreme. A rămas mereu tânăr si visător, asa cum îl cunoastem din fotografiile sale clasice, ca o efigie a cugetului si graiului străbun. Cu mâna sa măiastră, a aprins jerba de stele si briliante lirice pe cerul patriei, între care s-a împurpurat de superbia sensurilor sale, vesnic nestins si necăzător, Luceafărul. Luceafărul – acel astru tutelar al dorului si al ardentelor aspiratii, sinonim astăzi cu numele său nepieritor, strălucind pe cele mai semete culmi ale gândirii si spiritualitătii Românesti...
Ion Segarceanu /Toronto
|
Ion Segarceanu 1/12/2007 |
Contact: |
|
|