Note personale - Semizeii printre noi
Cunosc oameni, nu multi e adevărat, care ignoră televizorul. Parcă as zice „bravo lor!”, desi nu mă număr printre ei. Nu-l detestă pentru că le-ar putea fura timpul sau pentru că le-ar putea mistifica realitatea. Nu. Pur si simplu nu au nevoie de el. Eu? Ca orice cetătean „normal” al secolului douăzeci si unu nu pot supravietui mai mult de douăzeci si patru de ore fără acel rău necesar. Telecomanda televizorului este obiectul de cel mai înalt rang din casă. Cu ea mă plimb de la munte la mare, de la o prostie la o porcărie sau la o gogomănie. Zilele trecute m-am trezit în mijlocul unui subiect grav: SIDA. Protagonistul era un canadian, Steven Lewis, cunoscut si recunoscut atunci cînd se vorbeste despre boala asta si victimele ei. In emisiune au mai apărut celebrii Bill Clinton, Bill Gates si poate si alti Billi, de care n-am avut cunostiintă. Despre SIDA si ravagiile pe care le-a făcut si le face în Africa se discută de ani, de decenii. Ceea ce m-a frapat de data asta a fost diferenta dintre statura personalitătilor prezente si cea a discursurilor lor. S-a vorbit despre soarta zecilor sau sutelor de mii de copii bolnavi, muribunzi, despre medicamentele care ar trebui să le fie la îndemînă, despre nevoia de protectie a femeilor, s-au luat interviuri, ni s-au arătat imagini de tot felul, dar eu personal n-am dat de esential: ce anume a făcut ca nenorocirea să ia asemenea proportii si care este remediul ei adevărat. Există voci, credibile sau nu, care vorbesc despre boala asta ca fiind creatia de laborator a unor monstruoase companii de medicamente. Există o inconstientă si o incultură în tările bîntuite de SIDA care sfidează orice efort de îndreptare a situatiei. Se cheltuiesc, după informatiile aceleiasi emisiuni 6 miliarde de dolari pe an în războiul din Irak, dar s-au cheltuit împotriva SIDA de la izbucnirea ei si pînă astăzi doar 8,3 miliarde de dolari.
Steven Lewis, entuziasmat si aplaudat, cerea înfiintarea unei organizatii de protectia femeilor, cerea măsuri de urgentare a trimiterii de medicamente, se întreba retoric ce e de făcut cu acei nefericiti copii. Bill Clinton mîngîia crestetul unui băietel. Cîteva activiste africane au adus multumiri binefăcătorilor prezenti. Altele cîntau. Aplauze, masini luxoase cu persoane de rang înalt, idealuri si mai înalte, discursuri, fotografii, etc. Privind la cele ce se desfăsurau pe ecran îmi venea să pun mîna pe telecomadă. Am rezistat pînă la sfîrsit. Bine, dar ce fac eu ca să însemne că nu sînt ipocrit? Nimic, e adevărat. Ii compătimesc pe muribunzii ce au avut nesansa să se nască sub un soare atît de aspru. De fapt îi compătimesc si pe „salvatori” pentru naivitatea de a crede că făcînd ce fac sînt frumosi si pe placul lui Dumnezeu. Legătura directă dintre bogătia celor bogati si sărăcia celor bolnavi din Africa nu poate fi pusă la îndoială. A trimite acum un camion sau un vapor cu medicamente si saci de orez este o indecentă. A trimite chiar si o sută e tot o indecentă. Africa a fost si a rămas tărîmul cel mai exploatat de altii decît de locuitorii lui. Săracă si needucată e pe drumul unei boli lungi care nu duce la bine. Banii cei multi, cei ce ar putea îndrepta din temelii situatia, continuă să se adune în buzunarele celor putini, care din cînd în cînd, în aplauze organizate, se desfată făcînd pomană.
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 1/11/2007 |
Contact: |
|
|
