Feminitate si filozofie - Niadi-Corina Cernica
La Editura Augusta din Timisoara a apãrut în acest an cartea intitulatã Eseuri de istoria filozofiei si filozofia culturii, semnatã de tânãra universitarã suceveanã Niadi-Corina Cernica. Autoarea apartine unei familii ce întruneste daturile unei categorii pe care, luând seama la alte exemple ilustre (familiile Hurmuzachi, Morariu, Toroutiu, Voevidca s.a) am îndrãznit a o considera ca reprezentând „institutia familiei culturale bucovinene”, adicã un fel de clan cu preocupãri colective superioare ce functioneazã ca filozofie existentialã, un weltanschauung al datoriei de-a produce continuu valori spirituale, indiferent dacã acestea sunt sau nu rãsplãtite corespunzãtor de societate. Familia autoarei de azi este una bogatã în asemenea exemple. Mama ei, Doina Cernica, este si ea autoare de cãrti, dar în primul rând, o jurnalistã culturalã de mare clasã, aceea care, de ani de zile, a transformat pagina culturalã a ziarului Crai nou din Suceava într-o adevãratã revistã de culturã, realizatã cu un profesionalism desãvârsit, cu bun gust si obiectivitate prin care aceastã paginã poate rivaliza fãrã complexe cu oricare dintre revistele de profil din tarã. Tatãl ei, Constantin Cernica e si el scriitor, surorile mamei sunt personalitãti consacrate în domeniile lor, respectiv Muguras Constatinescu, universitarã si traducãtoare de limbã francezã, teoreticianã a basmului cult si Dany Madlen Zãrnescu, graficianã ce figureazã la loc de cinste în albumul lui Valentin Ciucã, Un secol de arte frumoase în Bucovina.
Poate cã acest mediu familial a functionat de timpuriu pentru Niadi ca o materie plasmaticã în care s-a format firesc în acest spirit cultural creator, de vreme ce la vârsta la care alte tinere adastã mai degrabã cu privirile în oglinzile modei, ea are la activ mai multe cãrti de prozã profundã, interesantã si incitantã, (unele rãsplãtite cu premii prestigioase), zeci de articole citite de cunoscãtori cu interes si pretuire, un doctorat în filozofie, dobândirea pe merit a unei catedre de profil la universitatea suceveanã, iar acum, prin aceastã carte, o nouã incursiune de specialitate în aria filozofiei universale.
Dintru început cel care citeste aceastã carte are sentimentul unei limpeziri a ideilor precum acea spãlare a naturii estivale de cãtre o mult asteptatã ploaie rãcoritoare. Chestiunile filozofiei sunt îndeobste dificile pentru omul comun, chiar pentru cel instruit, ele presupunând un efort al mintii de-a clasifica si opera cu materia unor abstractiuni anevoie de stãpânit, ceea ce Niadi Cernica eliminã din start si face ca aceste chestiuni sã parã ordonate si clare, inteligibile pentru oricine, mai ales pentru tinerii discipoli ce au norocul sã le cunoascã astfel si sã nu se mai teamã de filozofie. Asta denotã în primul rând un talent pedagogic înnãscut dar, mai ales bazat pe propria sa sigurantã intelectualã, cãci ea se miscã în lumea ideilor, notiunilor si informatiilor filozofice cu o lejeritate admirabilã si chiar invidiabilã. In acest fel, lãsând parcã deoparte tot ce a învãtat, a citit, a aflat despre evolutia filozofiei de-a lungul vremii, ea ia pe cont propriu foarte multe din aceste probleme conexe marilor filozofi ai lumii si face propriile sale observatii; discerne în legãturã cu fiecare dintre numele abordate (Platon, Plotin, Descartes, Burkeley, Pitagora, Spinoza, Thales, Parmenide, Nietszche, si cum nu se putea altfel, Heidegger s.a.) elementele lor particulare, speciale, contributiile lor cu adevãrat valoroase la progresul gândirii filozofice. E de apreciat cu deosebire capacitatea ei de-a se situa în timp la momentul aparitiei acelor contributii care azi par a fi de domeniul locului comun si de a observa, stãpânind perfect contextul general al acelei vremi, noutatea absolutã sau cu adevãrat importantã, revolutionarã a acelei contributii. De pildã, într-un eseu intitulat De ce-l iubim pe Nietzsche (o subtilã parafrazã a titlului cãrtãrescian De ce iubim femeile?) ea relevã adevãrata noutate pe care o aduce Nietzsche, dincolo de mult clamatul concept al supraomului si altele celebre, si anume „dreptul la diferentã”, respectiv cã ”fiecare are dreptul sã aleagã morala pe care stie cã are tãria s-o punã în practicã”, prin asta fundamentând un principiu de bazã al postmodernismului actual. Sau, în altã parte, ea demonstreazã în putine si bine stãpânite succesiuni ideatice, faptul cã apriorismul a existat si înainte de Immanuel Kant.
Disocierile sale ating nu o datã si zonele foarte putin cunoscute ale filozofiilor orientale, ori aprofundând idei ale unor filozofi quasi necunoscuti la noi, precum cele despre Hallâj si sufism, Cartea mortilor tibetanã, ritualismul chinez, budistul Nagarjuna si încã multi altii, miscându-se cu aceeasi familiaritate si în aceste arii exotice pentru europeni.
Dar dacã ar fi sã-i urmãm exemplul si sã încercãm a discerne si în cartea sa care este cea mai importantã contributie a acesteia, poate cã am putea s-o aflãm pe tãrâmul eseului cultural ce surclaseazã altitudinea nivelului hermeneutic propriu zis si ia adesea un avânt speculativ ce se învecineazã cu zona parabolei metaforic-poematice. In aceste tãrâmuri spiritul sãu se elibereazã cu totul de rezidurile oricãror constrângeri scolastice si evolueazã într-un balet al ideilor înalte si firesc îndrãznete, producând nu o datã, recordurile unor asocieri noi în domeniul esteticii ce duc cu gândul la patriarhi ai genului precum, de pildã, Borges. Poate nu e întâmplãtoare astfel, chiar recurgerea la conceptia acestuia despre rai, ca fiind o uriasã bibliotecã. Dar, nota bene! „nu creatia literarã constituie starea cea mai apropiatã de clipa acestei inefabile mântuiri culturale (…) cãci veacul omenesc îi retine pe creatori. Veacul spiritual se împãrtãseste din sfintenia anonimã a marilor cititori”. Apoi revine si aprofundeazã ideea, dupã opinia noastrã, una acutã a prezentului, si anume cã „ne-am obisnuit sã definim culturile prin creatii (….) însã eu cred cã un parametru de maximã însemnãtate a fost uitat: acela al numãrului de buni cititori, (…) cãci cititul este o revelatie: primesti în fiinta ta mesajul unui cuvânt strãin, dar spre deosebire de revelatia religioasã, nimic nu te constrânge sã-i devii apostol”. Si mai departe: ”Foamea de cãrti, cititul ca o neîntreruptã sete interioarã reprezintã un dar. Existã un talent al cititului ca si unul al scrisului. Cititorii vocationali au în ei o febrã, o neîncetatã capacitate integratoare.”
Dar trebuie sã opresc, desi anevoie, demersul citãrii, cãci altminteri el ar putea sã cuprindã întreaga carte, demonstrând existenta acelei categorii a „asentimentului” statuatã de Bousoòo, prin care cititorul se simte acut exprimat de textul pe care-l citeste pânã la senzatia cã ar fi putut si ar fi trebuit sã exprime si el aceste lucruri. Voi mai adãsta un pic în aceastã îndeletnicire doar pentru a mai semnala din multitudinea de idei captivante ce produc la început, prin simplitatea exprimãrii lor, un înselãtor efect de pleonasm, spre a exprima apoi idei in premierã, pe aceea despre unicitatea ontologicã a omului, care are „ conditia cea mai fericitã cu putintã. Spre deosebire de îngeri, el are un trup. Spre deosebire de animale el are un spirit”. Si deci concluzia simplã si limpede este cã „fericirea cea mai deplinã a omului ar trebui sã fie participarea constientã la douã lumi, la douã stãri socotite mereu antagoniste: materie si spirit. (…) Dar dacã noi, oamenii nu suntem capabili sã experimentãm nici spiritualitatea purã, nici animalitatea purã, putem experimenta totusi, ceea ce nici îngerii, nici animalele nu pot: transmutarea. Putem materializa spiritul (prin artã) si spiritualiza materia (prin cercetare stiintificã asupra materiei, prin experimente, sau simplu prin dans) . Marile jocuri ale fiintei se joacã aici, la granita pe care o reprezentãm noi. Fiinta este tulburatã, e prinsã în miscare, nu în calmul angelic sau zoologic, ci în duala umanitate.”
De remarcat apoi lapidaritatea demonstratiilor ce evocã parcã firesc acel non multum sed multa al latinilor (dacã tot ne aflãm în preajma gândirii antichitãtii!), aceasta reprezentând conform lui Buffon, marca stilului propriu acestei autoare care gãseste mereu exact acei termeni consistenti de naturã a exprima cu maxim de economie a exprimãrii ideea doritã.
Spre a încheia acest excurs se impune reluarea începutului acestei cãrti ce debuteazã cu un eseu intitulat Douã femei filozof în Grecia anticã. Acestea au fost Aspasia si Diotima despre care se stie ce rol au avut în inspirarea a doi mari filozofi ai antichitãtii, Platon si Socrate, amândoi mult pretuiti de autoarea de azi. Poate cã punerea acestei cãrti sub incipitul acestei evocãri este o subtilã subliniere a contributiilor feminine la dezvoltarea unui domeniu ca filozofia - considerat mereu a fi apanajul masculin - si astfel o discretã pledoarie pro domo al acestei femei-filozof de azi pe care o pot asocia doar cu un alt nume prestigios al gândirii filozofice actuale, marea femeie hermeneut si eminescolog Svetlana Paleologu Matta din Elvetia, pe care am avut onoarea de-a o cunoaste, de a-i citi cãrtile si de-a dialoga cu ea si astfel de a încerca sã-i pãtrund valoarea, din pãcate, încã insuficient cunoscutã în România. Chiar dacã numeric, femeile sunt în drasticã inferioritate în aria filozofiei, fie mãcar si prin aceste exemple li s-are putea aplica si lor acel dicton: non multum sed multa.
|
Lucia Olaru Nenati 1/5/2007 |
Contact: |
|
|
