Feminitate si filozofie - Niadi-Corina Cernica
La Editura Augusta din Timisoara a apărut în acest an cartea intitulată Eseuri de istoria filozofiei si filozofia culturii, semnată de tânăra universitară suceveană Niadi-Corina Cernica. Autoarea apartine unei familii ce întruneste daturile unei categorii pe care, luând seama la alte exemple ilustre (familiile Hurmuzachi, Morariu, Toroutiu, Voevidca s.a) am îndrăznit a o considera ca reprezentând „institutia familiei culturale bucovinene”, adică un fel de clan cu preocupări colective superioare ce functionează ca filozofie existentială, un weltanschauung al datoriei de-a produce continuu valori spirituale, indiferent dacă acestea sunt sau nu răsplătite corespunzător de societate. Familia autoarei de azi este una bogată în asemenea exemple. Mama ei, Doina Cernica, este si ea autoare de cărti, dar în primul rând, o jurnalistă culturală de mare clasă, aceea care, de ani de zile, a transformat pagina culturală a ziarului Crai nou din Suceava într-o adevărată revistă de cultură, realizată cu un profesionalism desăvârsit, cu bun gust si obiectivitate prin care această pagină poate rivaliza fără complexe cu oricare dintre revistele de profil din tară. Tatăl ei, Constantin Cernica e si el scriitor, surorile mamei sunt personalităti consacrate în domeniile lor, respectiv Muguras Constatinescu, universitară si traducătoare de limbă franceză, teoreticiană a basmului cult si Dany Madlen Zărnescu, graficiană ce figurează la loc de cinste în albumul lui Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Bucovina.
Poate că acest mediu familial a functionat de timpuriu pentru Niadi ca o materie plasmatică în care s-a format firesc în acest spirit cultural creator, de vreme ce la vârsta la care alte tinere adastă mai degrabă cu privirile în oglinzile modei, ea are la activ mai multe cărti de proză profundă, interesantă si incitantă, (unele răsplătite cu premii prestigioase), zeci de articole citite de cunoscători cu interes si pretuire, un doctorat în filozofie, dobândirea pe merit a unei catedre de profil la universitatea suceveană, iar acum, prin această carte, o nouă incursiune de specialitate în aria filozofiei universale.
Dintru început cel care citeste această carte are sentimentul unei limpeziri a ideilor precum acea spălare a naturii estivale de către o mult asteptată ploaie răcoritoare. Chestiunile filozofiei sunt îndeobste dificile pentru omul comun, chiar pentru cel instruit, ele presupunând un efort al mintii de-a clasifica si opera cu materia unor abstractiuni anevoie de stăpânit, ceea ce Niadi Cernica elimină din start si face ca aceste chestiuni să pară ordonate si clare, inteligibile pentru oricine, mai ales pentru tinerii discipoli ce au norocul să le cunoască astfel si să nu se mai teamă de filozofie. Asta denotă în primul rând un talent pedagogic înnăscut dar, mai ales bazat pe propria sa sigurantă intelectuală, căci ea se miscă în lumea ideilor, notiunilor si informatiilor filozofice cu o lejeritate admirabilă si chiar invidiabilă. In acest fel, lăsând parcă deoparte tot ce a învătat, a citit, a aflat despre evolutia filozofiei de-a lungul vremii, ea ia pe cont propriu foarte multe din aceste probleme conexe marilor filozofi ai lumii si face propriile sale observatii; discerne în legătură cu fiecare dintre numele abordate (Platon, Plotin, Descartes, Burkeley, Pitagora, Spinoza, Thales, Parmenide, Nietszche, si cum nu se putea altfel, Heidegger s.a.) elementele lor particulare, speciale, contributiile lor cu adevărat valoroase la progresul gândirii filozofice. E de apreciat cu deosebire capacitatea ei de-a se situa în timp la momentul aparitiei acelor contributii care azi par a fi de domeniul locului comun si de a observa, stăpânind perfect contextul general al acelei vremi, noutatea absolută sau cu adevărat importantă, revolutionară a acelei contributii. De pildă, într-un eseu intitulat De ce-l iubim pe Nietzsche (o subtilă parafrază a titlului cărtărescian De ce iubim femeile?) ea relevă adevărata noutate pe care o aduce Nietzsche, dincolo de mult clamatul concept al supraomului si altele celebre, si anume „dreptul la diferentă”, respectiv că ”fiecare are dreptul să aleagă morala pe care stie că are tăria s-o pună în practică”, prin asta fundamentând un principiu de bază al postmodernismului actual. Sau, în altă parte, ea demonstrează în putine si bine stăpânite succesiuni ideatice, faptul că apriorismul a existat si înainte de Immanuel Kant.
Disocierile sale ating nu o dată si zonele foarte putin cunoscute ale filozofiilor orientale, ori aprofundând idei ale unor filozofi quasi necunoscuti la noi, precum cele despre Hallâj si sufism, Cartea mortilor tibetană, ritualismul chinez, budistul Nagarjuna si încă multi altii, miscându-se cu aceeasi familiaritate si în aceste arii exotice pentru europeni.
Dar dacă ar fi să-i urmăm exemplul si să încercăm a discerne si în cartea sa care este cea mai importantă contributie a acesteia, poate că am putea s-o aflăm pe tărâmul eseului cultural ce surclasează altitudinea nivelului hermeneutic propriu zis si ia adesea un avânt speculativ ce se învecinează cu zona parabolei metaforic-poematice. In aceste tărâmuri spiritul său se eliberează cu totul de rezidurile oricăror constrângeri scolastice si evoluează într-un balet al ideilor înalte si firesc îndrăznete, producând nu o dată, recordurile unor asocieri noi în domeniul esteticii ce duc cu gândul la patriarhi ai genului precum, de pildă, Borges. Poate nu e întâmplătoare astfel, chiar recurgerea la conceptia acestuia despre rai, ca fiind o uriasă bibliotecă. Dar, nota bene! „nu creatia literară constituie starea cea mai apropiată de clipa acestei inefabile mântuiri culturale (…) căci veacul omenesc îi retine pe creatori. Veacul spiritual se împărtăseste din sfintenia anonimă a marilor cititori”. Apoi revine si aprofundează ideea, după opinia noastră, una acută a prezentului, si anume că „ne-am obisnuit să definim culturile prin creatii (….) însă eu cred că un parametru de maximă însemnătate a fost uitat: acela al numărului de buni cititori, (…) căci cititul este o revelatie: primesti în fiinta ta mesajul unui cuvânt străin, dar spre deosebire de revelatia religioasă, nimic nu te constrânge să-i devii apostol”. Si mai departe: ”Foamea de cărti, cititul ca o neîntreruptă sete interioară reprezintă un dar. Există un talent al cititului ca si unul al scrisului. Cititorii vocationali au în ei o febră, o neîncetată capacitate integratoare.”
Dar trebuie să opresc, desi anevoie, demersul citării, căci altminteri el ar putea să cuprindă întreaga carte, demonstrând existenta acelei categorii a „asentimentului” statuată de Bousoňo, prin care cititorul se simte acut exprimat de textul pe care-l citeste până la senzatia că ar fi putut si ar fi trebuit să exprime si el aceste lucruri. Voi mai adăsta un pic în această îndeletnicire doar pentru a mai semnala din multitudinea de idei captivante ce produc la început, prin simplitatea exprimării lor, un înselător efect de pleonasm, spre a exprima apoi idei in premieră, pe aceea despre unicitatea ontologică a omului, care are „ conditia cea mai fericită cu putintă. Spre deosebire de îngeri, el are un trup. Spre deosebire de animale el are un spirit”. Si deci concluzia simplă si limpede este că „fericirea cea mai deplină a omului ar trebui să fie participarea constientă la două lumi, la două stări socotite mereu antagoniste: materie si spirit. (…) Dar dacă noi, oamenii nu suntem capabili să experimentăm nici spiritualitatea pură, nici animalitatea pură, putem experimenta totusi, ceea ce nici îngerii, nici animalele nu pot: transmutarea. Putem materializa spiritul (prin artă) si spiritualiza materia (prin cercetare stiintifică asupra materiei, prin experimente, sau simplu prin dans) . Marile jocuri ale fiintei se joacă aici, la granita pe care o reprezentăm noi. Fiinta este tulburată, e prinsă în miscare, nu în calmul angelic sau zoologic, ci în duala umanitate.”
De remarcat apoi lapidaritatea demonstratiilor ce evocă parcă firesc acel non multum sed multa al latinilor (dacă tot ne aflăm în preajma gândirii antichitătii!), aceasta reprezentând conform lui Buffon, marca stilului propriu acestei autoare care găseste mereu exact acei termeni consistenti de natură a exprima cu maxim de economie a exprimării ideea dorită.
Spre a încheia acest excurs se impune reluarea începutului acestei cărti ce debutează cu un eseu intitulat Două femei filozof în Grecia antică. Acestea au fost Aspasia si Diotima despre care se stie ce rol au avut în inspirarea a doi mari filozofi ai antichitătii, Platon si Socrate, amândoi mult pretuiti de autoarea de azi. Poate că punerea acestei cărti sub incipitul acestei evocări este o subtilă subliniere a contributiilor feminine la dezvoltarea unui domeniu ca filozofia - considerat mereu a fi apanajul masculin - si astfel o discretă pledoarie pro domo al acestei femei-filozof de azi pe care o pot asocia doar cu un alt nume prestigios al gândirii filozofice actuale, marea femeie hermeneut si eminescolog Svetlana Paleologu Matta din Elvetia, pe care am avut onoarea de-a o cunoaste, de a-i citi cărtile si de-a dialoga cu ea si astfel de a încerca să-i pătrund valoarea, din păcate, încă insuficient cunoscută în România. Chiar dacă numeric, femeile sunt în drastică inferioritate în aria filozofiei, fie măcar si prin aceste exemple li s-are putea aplica si lor acel dicton: non multum sed multa.
|
Lucia Olaru Nenati 1/5/2007 |
Contact: |
|
|
