Revolutia si revolutionarii
Cineva spunea ca doar unii dintre revolutionarii care au iesit in '89 in
strada sa se confrunte cu puterea comunista au fost pasionati de idee, dar
ca acum sunt izolati si expulzati din organizatiile de revolutionari, de
catre ceilalti "revolutionari" securisto-KGB-isti. In buna masura are
dreptate, doar cu un amendament. Cei din prima categorie, practic au
refuzat sa intre in organizatiile revolutionarilor. Au fost pur si simplu
niste idealisti inflacarati dornici sa se termine odata cu ceva ce nu mai
puteau indura. Altii au iesit ca niste gura casca. Multi nici macar n-au
fost eroi, au fost oameni luati de val, de avant, de speranta. De aceea
nici nu s-au varat in acele organizatii. Daca cineva a fost idealist, n-a
cerut rasplata pentru ceea ce a facut.
Intamplator cunosc bine si fenomenul, si pe unii care au ajuns in
organizatii de revolutionari si au inceput sa simta alt miros decat al
ideii pure, mirosul banului si puterii. Si cunosc pe unii care nici nu erau
in Bucuresti si au ajuns in birourile din spatele Palatului Victoria sa
acorde certificate de revolutionar - de fapt sa faca liste la cerere -.
Multi sunt mici profitori, paraziti care-au aparut ca ciupercile dupa
ploaie - revolutionari-ciuperci -, bazandu-se ca-l cunosc pe cutare, sau
cutare.
Daca am numara dupa sutele de mii de certificate, revolutionarii din prima
jumatate de zi si prima noapte la Bucuresti sau la Timisoara (deoarece doar
atunci a fost marea infruntare si baia de sange, dupa care-au urmat zilele
de mascarada sangeroasa cu teroristi), mai aveau loc securistii sa iasa pe
strazi, sau ar mai fi avut curaj calaii sa-si execute victimele?
Iar adevaratii revolutionari zac la doi metri sub pamant in Cimitirul
Eroilor, si ala separat cu un gard de Cimitirul Bellu. Acolo se afla
singura organizatie a revolutionarilor muta, si demna, si uitata de cei
care astazi isi revendica si-si recalculeaza dobanda la mostenirea de
eroism pe care si-au insusit-o fara testament.
Putini dintre cei cu certificat au fost cu adevarat in momentele de
inclestare. Unii au ramas schiloditi pe viata sau au fost inchisi si batuti
in noaptea de groaza, de nu stiau daca mai apuca sa vada zorii. Dar astia
sunt cativa si sunt tinuti ca mostre de prezentat la ocazii festive. Restul
... nici nu merita sa vorbim.
Ce-ar fi, de exemplu, sa cer certificat ca am stat pe bulevard pana au
inceput impuscaturile si apoi am fugit ca o potarniche speriata
multumindu-i lui Dumnezeu ca am ajuns cu bine acasa fara sa fiu prins? Si
ca sa am dovada, sa-l iau si pe cutare sau cutare, martor ca a fost cu
mine, ca doar nu-i asa, n-am fost singur.
Marea masa de oameni a constituit adevarata forta. A face diferentieri ale
eroismului colectiv prin impartirea dupa niste bonuri de valoare,
rasplatind niste indivizi care eventual n-au fost decat picaturi in
suvoaiele care debordau pe strazi mai ales a doua zi dupa furtuna, mi se
pare o discriminare nici normala si nici morala.
Cei care au suferit cu adevarat, merita recunostinta societatii, a
natiunii, dar nu pomana asa cum au ajuns certificatele pentru a caror
valoare se targuiesc ca niste precupete lacome, revolutionarii-ciuperci.
Am auzit pe timpuri placa asta la unii colegi de facultate: "Pai eu sigur
ca stau in vila la sosea, ca doar tata a luptat in ilegalitate".
Istoria se repeta. Atata doar ca multe cartiere de vile ar mai trebui construite la
"sosea".
Mircea Popescu - Los Angeles
|
Mircea Popescu 12/27/2006 |
Contact: |
|
|
