Memoria greu încercata...
Razele sorelui de dimineata mângîie „Orasul florilor”, Timisoara. Ridicând privirea peste izvorul cu apa termala, nu poti sa nu remarci cladirea cu lei înaripati, simbol venetian, o alta cu turnuri si turnulete stil maghiar 1900 si o farmacie cu aceeasi destinatie de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altadata, despre un decembrie mult mai aproape de noi si sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistentei si sperantei. Memoria greu încercata a Timisoarei vorbeste însa pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timisorenii îsi plâng mortii Revolutiei si omagiaza momentul în care Timisoara devenea, pe 20 decembrie, primul oras liber din România. Acum când au trecut 17 ani de la acele momente pline de speranta si curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci si de spiritul libertatii care ne stapânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte si reculegere fata de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieti libere, mai bune. Avem datoria sa le cinstim memoria ducând o viata dupa principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu sa-i odihneasca în pace!
Se împinesc, asadar, 17 ani de la scânteia care a declansat incendiul Revolutiei... Istoria a vrut ca acest lucru sa se întâmple la Timisoara, oras ce va ramâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i da dreptul sa se mândreasca cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despartea de libertate, s-a produs prima spartura. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma sa se prabuseasca sub presiunea enorma a unei nemultumiri populare îndelung tinuta în frâu. Evenimentele de la Timisoara – poate înca nu suficient clarificate – au avut, în principal, meritul de a arata lumii o alta fata a românilor. Ca acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturala, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încarcat de semnificatii. Pentru ca sub calcâiul dictaturii au fost strivite si constiinte unguresti, si sasesti sau svabesti, si sârbesti, si bulgaresti sau tiganesti, si evreiesti, nu doar românesti. Au avut teoria si practica marxista aceasta „calitate”, de a nu face discriminari atunci când trebuiau create „opinii” si constiinte „de masa”.
Acum, dupa 17, la Timisoara pare sa fi ramas doar amintirea fugara a incandescentei acelor zile. Viata are tipicul sau si dupa zbuciumuri majore, existenta se reaseaza în tiparele obisnuite. Timisorenii au modestia oamenilor care stiu ca ceea ce au facut, trebuia facut. Ca odata datoria împlinita, eroii se întorc la locurile lor. Si-si vad de treaba... Mai grav mi se pare faptul ca dincolo de zidurile Timisoarei, oamenii încep sa uite. Sau sa trateze cu indiferenta ceea ce au realizat semenii lor din orasul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri sa se repete. Or, asa ceva nu trebuie, nu poate sa se întâmple. Este motivul pentru care astazi, ma închin si las gândul sa-mi cutreiere în voie, în Piata Operei, printre cei care astazi sunt sau nu mai sunt...
Decembrie 2006, Bucuresti
|
Rodica Elena LUPU 12/18/2006 |
Contact: |
|
|
