Discutam - ISPITA TIPARULUI
“Bine ai venit printre noi, Georgică! Cu ocazia nasterii tale, îti urăm din toată inima să ai o viată minunată, să fii sănătos si să asculti de părintii tăi grijulii, care te iubesc tare!” Semnează: „cu mult drag, mami si tati Ionescu.”
Avem aici de-a face cu o mostră de anunt apărut deunăzi într-un ziar local, anunt care mie îmi provoacă perplexitate. Îmi pun întrebări, inevitabil. Cât de genial trebuie să fie Georgică, dacă – proaspăt născut – citeste deja ziarul? Dacă-l citeste, oare va avea bunul simt să urmeze sfaturile binevoitoare ale părintilor săi? Dacă nu-l citeste – ceea ce e foarte probabil – la ce le-a folosit părintilor lui publicarea anuntului?
Înteleg, fireste, că avem de-a face cu întemeiata mândrie a unor părinti fericiti. Dar în ce măsură sunt ei mai fericiti dacă îsi revarsă preaplinul pe căi publicistice, peste un întreg judet? Vorba ceea: „ce ghiseft făceau?”
Mă întreb dacă întrebările mele vor afla vreodată un răspuns satisfăcător.
„Cazul Georgică” e doar unul din numeroasele cazuri de, hai să-i zicem, „comunicare unilaterală”, cu care ne confruntăm zilnic, fără s-o fim solicitat. Unele dintre ele sunt atât de savuroase încât, dacă dispar, le simtim lipsa. Spre exemplu: nu mi-a fost usor să constat deunăzi că administratia locală a dispus zugrăvirea proaspătă a podului pe care trona de-o vesnicie o delicioasă declaratie de dragoste în grafitti: „te iubesc, vulpeo!”. Sau: ce mă voi face dacă într-o bună zi, când voi vizita din nou muzeul de arheologie, nu voi mai găsi pe interiorul usii toaletei damelor, scris cu pixul, „Matame Pablito, porque no te puedo olvidar!” („Omoară-mă Pablito, căci nu te pot uita!”), semnat Lucrezia?! Ce vrei mai multă sinceritate si spirit autentic sută la sută, din rărunchi? Ce păcat că Pablito nu va frecventa niciodată WC-ul de dame de la muzeu! Lucrezia rămâne neconsolată.
Miscător - nu-i asa? Omul, aflat în imposibilitatea de a comunica cu cauzatorul nelinistii sale, initiază pe cont propriu un dialog cu lumea întreagă, sperând ca pe calea asta ocolită să găsească răspuns la întrebările care-l macină. Poet, ce mai! Bravo celor care nu se dau bătuti niciodată. În definitiv, sunt niste optimisti.
Bine bine, dar „cu calul ce-ati avut”? Ce vină avem noi dacă Lucrezia nu receptionează reciprocitate din partea lui Pablo? Ce vină are podul, de l-au mâzgălit asa cu vopsea? Ce vină au avut colegii mei de scoală, Menelau Pop si Anofel Candrea, că părintii lor au vrut să-i boteze sofisticat? Strigă mut dupa ajutor textele care ne terorizează la tot pasul, create de comici involuntari, coplesiti de nevoia de a iesi din anonimat cu orice pret. Toti sperăm nemărturisit că suntem deosebiti, că va veni si vremea noastră, că ne vom îmbăia într-o bună zi în binemeritata admiratie a celor din jur, atunci când talentul care mocneste în noi va iesi la rampă. Rămâne de clarificat doar un mic detaliu: unde, mai exact în ce domeniu, se ascunde talentul nostru? Fiecare are dexterităti iesite din comun; problema e doar cum le detectăm. Ca-n cântecul acela la modă: „am memorie, dar nu tin minte unde-o tin”.
Câtă vreme putem, lăsăm urme vizibile ale trecerii noastre prin lume, după posibilităti, ba strigând cât ne tine gura, ba înnegrind hârtia, torturând tastatura, scrijelind scoarta copacilor, în nisipul plajei, pe placa indicatoare de pe vârful Moldoveanu sau – de ce nu? – la nord de Cercul Polar.
Încă o „agresare textuală”. Te plimbi linistit pe stradă; în fata ta merge un individ cu un tricou imprimat. Până să te dezmeticesti, te-ai si trezit citind ce scrie pe pieptul lui. Ba chiar te grăbesti să ajungi la capăt înainte să dea coltul, ca să nu pierzi cumva o informatie pretioasă de pe spate. Afli probabil că e adeptul unei mărci de băuturi răcoritoare, al muzicii pop sau, dacă ai ghinion si textul e mai lung, tricoul lui îti aduce la cunostintă că acum cinci ani, „mama lui a făcut concediu pe Coasta de Azur si, pentru că-l iubeste nespust, i-a adus tricoul de fată drept cadou”. Observi prea târziu că ti-ai risipit timpul de pomană. Dar parcă poti să te abtii? La următorul pas te trezesti citind un afis publicitar sau te miri ce fituică purtată de vânt.
Dar ce să mai critic pe altii, când chiar eu cad în repetate rânduri în „nevinovata” capcană a benzii de celofan rosu care înconjoară pachtele de zahăr vanilat din vitrina din bucătărie? Invariabil, când mă asez pe scaunul de la fereastră, îmi intră automat în câmpul vizual coltul de vitrină din care mă pândeste perfid capcana cu zăhărelul. Si încep hipnotizată să citesc ca un automat: 6 plicuri - 6 plicuri – 6 plicuri – 6 plicuri – 6 pli... Ptiu drace, blestemată obsesie!
Oare cu ce îsi omorau oamenii timpul înainte de inventarea tiparului? Cu sigurantă aveau atentia la fel de distributivă ca si noi, încercând să zărească la timp eventualele pericole ascunse prin tufisuri. Aici un mistret, mai încolo un bizon, la liziera pădurii un urs, sau, cocotat în măr, vreun sarpe îndemnând la mâncat mere. Ispita e mai veche decât însăsi galaxia Gutenberg. Azi, urmasii lui Adam si Eva mătură din priviri cantităti imense de informatie împrăstiate pe afisuri, firme, pereti, haine, hârtii si ecrane. Strecurăm totul cu grijă, păstrăm ce vrem si ne stoarcem la momentul oportun de informatia adecvată. Si asta să ne facă bogati? Cel putin asa se zice, că cine e informat, e un om bogat. Televizorul meu e un om bogat, asta e cert.
Se spune că ne săpăm mormântul cu dintii (adică murim în functie de ce si cum mâncăm). O fi, dar eu cred că drumul până acolo e presărat cu „semne de circulatie” sub forma textelor de tot felul care ne populează mintea până în cel mai ascuns ungher, indiferent că sunt reclame, instructiuni de programat masina de spălat sau cărti si reviste.
Vrea cineva să mă contrazică sau să completeze ceva?
Nici o problemă: astept reactia. Evident redactată curat, sub forma de text...
Gabriela Calutiu din Benissa / Spania, pentru Observatorul
|
Gabriela Călutiu / Benissa 12/7/2006 |
Contact: |
|
|
