Heine-zând despre Goma
„Marele merit al lui Paul Goma e acela de a exprima adevărul
cu o autenticitate ce nu admite nici o notă de contrafăcut
si cu o ardoare etică ce nu permite
nesocotirea măcar partială a lui...”
Acad. Mihai Cimpoi
Dintre nenumăratele diversiuni din ultimii ani împotriva culturii românesti, cea mai obraznică este atacul la opera lui Paul Goma. În primul rând fiindcă atacând opera marelui desident se încetăteneste ideea că poporul român nu are repere morale, adevărati eroi ai timpului nostru, si că tot „puii de bolsevici”, tot făcăturile ateiste de comintern ale fostului regim comunist (inclusiv cei care „au rezistat prin cultură”) sunt, adicătelea, toată averea noastră morală. Apoi faptul că si desidenta, si lupta scriitoricească a lui Paul Goma împotriva terorii comuniste, si experienta lui de la securitatea si închisoarea comunistă, si genocidul comunist din Basarabia pe care îl descrie si ni-l descrie, si titlul de „Soljenitin al României”, si „Jurnalul” lui ne-iertător sunt rateuri intelectuale ale unui oarecare scârta-scârta pe hârtie care îsi dă aere de mare luptător anticomunist.
O minciună mai mare nici că se poate. Dar asa cum domnii care au pornit denigrarea anticomunistului Paul Goma prin denigrarea operei scriitorului Paul Goma au avut si au mare putere mediatică la Bucuresti, deci si politică, s-ar putea ca multi din cei care au aplaudat curajul cetătenesc al lui Goma să se înceapă a îndoi de talentul lui scriitoricesc si de universalitatea operelor lui literare. Trebuie să recunoastem că scrisul literar al lui Paul Goma este atât de neobisnuit si special, dar mai ales asa de putin mediatizat în România, încât detractorilor lui nici nu le este prea greu să se dea în spectacol cu teze despre ne-talentul scriitoricesc al lui Goma. Mai ales că în „dezbaterile” lor, ei nu acceptă si alte puncte de vedere, nu dau citate din opera lui Goma, nu pun în evidentă aprecierile critice europene sau pe cele nationale (de pildă, ce a spus Eugen Ionescu sau Eugen Simion despre opera lui Goma) ci declară fără nici o dovadă că „Goma nu e talentat” si toarnă, si toarnă astfel apă chiar la moara celor care au chinuit si pe el, si tot poporul român cu năluca comunistă.
Ca la noi e ca la nimeni, adică sărăcimea proletară „intelectuală”, adică profitorii de ieri si de azi, iar au ajuns primii si la blidul cu binefacerile democratiei si hăituiesc de acolo anume pe cei mai talentati. Puteti să vă mirati mult si bine, dar nu o să vedeti pe ecranul de TV al Bucurestiului pe un Nicolae Breban, scriitor viu în toată legea, romanele căruia dau o sinteză exceptională a spatiului românesc din perioada comunistă. Lipseste de pe aceste ecrane, dar si din foaia gazetelor zise centrale, de pildă, istoricul si cronotopul Alexandru Zub, fost si el întemnitat în închisorile comuniste. A dispărut încetisor de pe ecrane si istoricul Florin Constantiniu. Nu veti regăsi în lumina „rampelor” lor bucurestene, repetăm, denumite tot de ei „centrale”, de pildă, pe un Petre Ursache sau Teodor Codreanu, pe un Iustin Pârvu sau Arsenie Papacioc, adevărate repere de intelectuali români în viată de la începutul mileniului III. Ce să mai vorbim despre Dumitru Stăniloaie, poate cel mai mare teolog al secolului XX? Sau Stefan Lupascu, poate cel mai mare filosof al acelui tenebros secol.
Dar cum am putea să demonstrăm că un careva roman este scris „talentat”? Cum să punem în ierarhia valorilor începutului de mileniu III, de pildă, romanele lui Constantin Stere, despre care la data aparitiei lor George Călinescu a scris mai multe recenzii foarte laudative, iar în „Istoria literaturii române”, apărută în anii socialismului dezvoltat, a sustinut că sunt un esec total? Cum să scoatem genialele povestiri si nuvele din tineretea lui Marin Preda de sub umbrela activitătilor lui de la editura comunistă „Cartea românească”? Cum să scriem despre „Creanga de aur”, romanul unor cumplite încercări ale omului în chiar inima cetătii ce guvernează lumea, unul din cele mai mari romane de dragoste ale lumii, fără năucitoarea cădere a omului pe suisul de iluzie al piramidelor politice comuniste? Cum să-i convingem pe acesti cetăteni ai acestei Românii, înglobate deja si în NATO, si în UE, că valsul domol din vremea de pace, descris, iarăsi genial, de către Mateiu Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, nu e doar o superbă operă literară, una din cele mai remarcabile ce s-au scris vreodată, ci si o prevestire necrutătoare a poticnirilor de groază pe care ni le aduce anume îndepărtarea primejdiei războiului de hotarele în care locuieste poporul român? Trebuie să recunoastem, cu pilda scrisului lui George Călinescu despre Stere, că răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple. Fiindcă, vom observa, nu e vorba doar despre autorii pe care i-am dat mai sus, ci si despre Eminescu sau Alecsandri, Cantemir sau Neagoe Basarab, despre arhitectura Putnei si a Argesului, dar si al sângelui zidit în biserica bucuresteană a Kretzulestilor. Întâmplător sau, cine stie, poate cu bună stiintă, în Iesii arhetipali ai lui Creangă si Eminescu, nu s-a jucat încă „Geniu pustiu” (stranie această „miopie” a oamenilor de teatru români împotriva lui Eminescu), ci o piesă despre pretinsă homosexualitate a sfintilor apostoli. În teatrul românesc actual se joacă mai toate patologiile scrise în mucegaiul euro-atlantic, si nu se joacă mai deloc Lucian Blaga si Camil Petrescu, si, desigur, nu se fac spectacole după „Culoarea curcubeului” sau „Arta refugii” de Paul Goma.
Să pornim, negationist, de la teza că Paul Goma nu rezistă ca scriitor în aceste vremi plesitite- plesuvite (dar în fata cui, în comparatie hermeneutică savantă cu cine? cu autoarea piesei despre homosexualitatea apostolilor?). Fie că textele din „Culoarea curcubeului” sunt doar relatări documentare, lipsite de fiorul artistic, ale experientei unui om în una din cele mai crâncene închisori ale tuturor timpurilor, cea comunistă? Oare nu merită poporul român, mai ales tânăra generatie, să cunoască acea experientă, acele tenebre tragice ce n-au fost încă nici anihilate, nici puse în vre-un scenariu de anihilare? Că, la o adică, dacă nu povestim lor, copiilor, tinerilor, experienta prin care a trecut realmente copilul-omul Paul Goma, născut în 1935 la Mana, în Basarabia, parte a regatului României, ce să le povestim despre teribila carma a violentei, ororii si injustitiei pe care, volens-nonlens, au mostenit-o de la epoca bolsevică si cominternistă? Rătăcirile „desidente” prin scolile si saloanele Apusului, majoritatea tot stângiste, trotchiste, ateiste, anti-crestine, ale beizadelelor fostului regim comunist? Binele feciorasilor de criminali bolsevici ajunsi profesori la Paris si New York? „Încarcerarea” lor în peisajul frumos, lipsit de temniceri sadici, de la Tescani? Sau, poate, idealismul comunist al altor „pui de bolsevici”, cum îi numeste tot Paul Goma, care nu au mai avut parte de privilegiile părintilor lor cominternisti în noua piramidă a comunismului românesc si care (vezi cazul lui Mihnea Berindei sau Vladimir Socor) au ajuns să „binecuvânteze” până si românofobia comunistului stalinist V. Voronin? Asa si Trotkii, si Kamenev, si Buharin si alti criminali bolsevici ar putea deveni îngerasi numai fiindcă Stalin ia ucis ca să nu-i încurce să obtină puterea absolută în Comintern si URSS. Asa si Stalin poate fi dat pildă de mare democrat, fiindcă a trecut la timp, corect din punct de vedere politic, din tratatul cu Hitler (din 23 august 1939) în cel cu Roosevelt si Churchill (de la Ialta)
Or, dacă este pus sub semnul întrebării talentul lui Eminescu (si, straniu, tot de aceiasi grupare „itelighentă” care ridiculizează si talentul lui Paul Goma), dacă nici măcar dorul nemuritorilor de temporalitate sau cosmosurile ce se nasc din goluri nu mai au valoare de metaforă artistică, stiintifică si filosofică (ca în „Luceafărul”), „ce să mai vorbim” de opera lui Paul Goma, care, pe lângă toate, a mai avut si curajul de a nu uita că este de origine basarabeană, străvechi pământ românesc vândut si de unii guvernanti români contemporani interesului geopolitic rusesc si comunist, si pe cel de a arăta cum (si de cine, si din cine) au fost organizate bandele de comunisti ce au maltratat Basarabia în zilele de la 28 iunie 1940 până la 3 iulie 1940?
Se poate dezvălui în sute de pagini metafora odiseelor din scrisul artistic al lui Paul Goma. Un cercetător atent va descoperi similitudini în drumurile postbelice ale eroului grec ce a asediat Troia, si arhetipurile contemporane ale mamei cu copil (de facto, în deplin stil renascentist, dar si biblic, ale unei madone cu prunc) ce se retrage din fata hoardelor de comunisti necrutători, se furisează prin hătisurile crimei si ale războiului, îndură cele mai strasnice umilinte si încercări, inclusiv foamea si frigul, pe care le poate îndura o fiintă umană, pentru a-si proteja odrasla (adică Umanitatea). Alt cercetător poate scrie o monografie numai despre trezirea masculinitătii într-un copil ce este zdrobit necontenit cu instrumentele ororii comuniste (si, se stie, mii si mii de copii au devenit oameni maturi, adică bărbati si femei, chemati si de Eros pentru destinul perpetuării fiintei umane, în cele mai întunecate temnite si lagăre ale întunecatului imperiu comunist). Si mai doveditoare (sub aspectul dovedirii talentului lui Paul Goma) va fi cercetarea chipurilor eroilor din romanele lui Goma, limbajul si comportamentul lor, schimbarea arhetipală a caracterelor în dependentă de schimbarea regimurilor, dar mai ales teatrul ego-ului în vâltoareă nivelelor de dominatie ce lucrează clipă de clipă în fiecare celulă umană. Vorbim anume despre caractere fiindcă Goma nu s-a ferit să le descrie si să le judece, dar cu mintea copilului, mai ales cu mintea copilului din anii cei mai strasnici ai trecerii României de la monarhia constitutională la regimul criminal si dictatorial comunist? Sau, poate, reteaua ce atacă până si talentul scriitorului Goma, pricopsită cu posturi si la CNSAS, si în toate comisiile de condamnare a comunismului, nu mai consideră anii 1940-1950, cei mai apocaliptici pentru poporul român, drept genocid comunist?
Nu vom ridica în acest eseu stacheta cercetării estetice mai sus decât „Arta refugii”, teribila odisee a rupturii dintre noi si noi văzută prin ochii unui copil ce creste, devine om, bărbat, într-o lume în care zmeii sunt soldatii (ocupantii) sovietici, iar balaurii comisarii de la securitatea sau închisoarea comunistă românească din anii ce au urmat imediat după cel de al doilea război mondial. Legănat ba de bratele obosite ale mamei, ba de inima ei iubitoare ce fuge de călăii comunisti (această cacofonie e bine să rămână aici!), sau de scârtiirea cărutei strămosesti pe drumurile de noroi ale unei Românii prădate si de unii, si de ceilalti, sau, în fine, de bătaia necrutătoare a rotilor de tren în sufletul băietelului lăsat de comisarii bolsevici fără mamă si tată, absolut fără nici un reper în această lume... Cine a mai descris, domnilor si doamnelor, o odisee atât de tragică în literatura română? Cine a mai transformat această încercare a inimii copilului în catharsis luminos, în adevărată lumină lină, atunci când, în pofida hăului ce se deschidea din fractura bolsevică, dragostea de mamă si tată, dar si dragostea de România si poporul român, dar si mândria de a fi român si de a rezista în fata potlogarilor comunisti, dar si vechea credintă strămosească, îi re-dă copilului demnitatea de a se cuibări din nou la sânul de iubire al mamei?
Să analizăm măcar scrisul lui Paul Goma ce descrie clipele (din strasnica închisoare comunistă) dinaintea întâlnirii copilului (băietelului, viitorului bărbat) cu mama, acel mic episod „Heinrich”, de la finele „Artei refugii”. Să citim, măcar să citim, acest fragment de mare artă scriitoricească: „În fata sobei, asezat pe o lădită în care a fost marmeladă, cu genunchii mult înăltati si înfăsurati în pieptar, un om. Stiu cine-i, desi nu văd decât profilul – si acela prea de sus si deformat de lumina miscătoare a flăcărilor din sobă: Heinrich. Îl ating usor de umăr. Nu se sperie. Zice, de parcă mi-ar vorbi din altă încăpere, printr-o hrubă: - Să spui acasă. Să spui că eu... Nu mai spune ce să spun acasă. S-o fi astupat hruba. Scoate, încet, încet, mâinile băgate sub pieptarul învelind genunchii. Cu mâini-gheară dă la o parte pieptarul: cu mâini-gheară îmi arată fluierele picioarelor, dezgolite (pantalonii sânt suflecati până la genunchi). Si văd fluierele picioarelor re-ti-nu-te. Am văzut ceva si la mâini, ceva ca la mâinile lui Sasu, acum văd si mai bine, când Heinrich le potriveste la lumina sobei, arătând dosurile. Sunt re-tinute bine-bine si mâinile, centimetru pătrat cu centimetru pătrat”.
Ah, potrivirea asta a mâinilor lui Heinrich la flăcările ce răzbat din sobă... Potrivirea rănilor cu lumina, ce metaforă sublimă a încercării omului cu dezastrul bolsevic a dat lumii scriitorul român Paul Goma! Dar să înaintăm încet, cu un traveling onest si profesional, de la aceste mâini zdrobite cu ciocanul, cu baioneta, cu usa, cu bocancii de comisar si potrivite cu lumina spre ochii puri ai copilului ce vede „bine-bine” această dumnezeiască potrivire! Să intrăm apoi cu o panoramă lentă, ca în celebrele panorame din „Stalkerul” lui Tarcovskii sau „Reporterul” lui Antonioni, de la mâinile din penumbră ale acestui copil (viitor bărbat) spre picioarele iluminate ale lui Heinrich, luminate si întunecate de unda flăcărilor ce răzbat din „soba cu gaz metan”, să intrăm în gro-planul acestor picioare sfărâmate până se va vedea toată lumina acestui om simplu, să-i ascultăm glasul ce vine parcă „printr-o hrubă”, să-i măsurăm profilul de neamt, dar „de sus”, doamnelor si domnilor, asa cum scrie Paul Goma, de sus, dinspre înăltimile coplesitoare ce străjuiesc fiinta umană, dinspre izvorul omului de omenie românesc, dar mai ales al luminii ce pogoară mereu, iubitoare, peste fiinta omenească! Să vedem si să nu uităm si în toamna târzie a anului 2006 chipul lui Heinrich, „deformat de lumina miscătoare a flăcărilor din sobă”, si apoi să revenim la chipul băietelului care spune (cu buzele crăpate de foame, frig, sete si stele, că a călătorit singur-singurel, mult-mult, aproape o vesnicie, cu trenul, cărutele, dar si pe jos, până a ajuns la poale închisorii comuniste): Să nu plâng! Să nu plângi, Heinrich! Să nu plângi mamă! Să nu plângi, Românie! Să nu cazi în mreaja întunericului bolsevic si post-bolsevic! Uite cât de genial rimează Heine cu Heinrich! Să râzi, asa cum râde mama eroului lui Goma din finalul romanului „Arta refugii”, când descoperă mândră-mândră, că băiatul ei este mai înalt decât ea (asa de lungă a fost încercarea ei cu temnita comunistă). „Acum mă îndepărtează de la pieptul ei si mă tine asa, cât i-s de lungi bratele. Mă strânge de umeri, până la durere: - Dar tu te-ai făcut mai înalt decât mine, băiatul mamei! Si râde mama. Acum, fără lacrimi, n-o mai fi având. I s-a instalat verdele ochilor cu stelute aurii. Si râd, stelele mamei. Să nu plângi, când râde mama?”
S-ar putea, desigur, să încercăm si un demers mioritic, chiar blagian, al acestei epopei artistice românesti despre o mamă si un copil ce nu s-au dezumanizat atunci când au fost aruncati în teribilul cazan al terorii comuniste. Stelele din ochii mamei, chiar dacă Paul Goma are o părere aparte despre spatiul mioritic, sunt adevărate „stele făclii” si reflectă toată înăltimea uriasă a cerului ce iubeste pe om. Deci, să nu plângem, atunci când le simtim coborâte si în ochii nostri. Să nu plângem, atunci când parsiva corectitudine politică a noilor timpuri ne leagă mâinile de picioarele lui Heinrich si ne învată să nu avem lacrimi de sânge în ochii nostri de români. Să nu plângem dacă Heine rimează la Paul Goma, asa cum rimează la Eminescu, tot cu haine, dar cu hainele potopite de sângele nevinovat al sutelor de mii de români ucisi de comunisti tot de la Nistru până la Tisa. Să nu plângem nici măcar atunci când noii ne-simtiti ai României încearcă să steargă cu guma lor stirbă arta romanelor lui Paul Goma care descriu catharsic încercările timpului nostru cu iadul lor. Să nu plângem, fiindcă altă definitie a artei decât măsurare a faptelor omului cu înăltimea cerului încă nu s-a dat. Iar Paul Goma tocmai această măsurare o face în romanele sale, demonstrând fără drept de apel că există adevărată si pură morală, adevărat si neînfrânt curaj omenesc, adevărată si dumnezeiască demnitate, omenească, dar si românească. Să nu ne plângem nici măcar la acest început de mileniu provocator si paradoxal că, adicătelea, nu avem opere literare de mărimea Europei în care am fost primiti.
Să ni-l punem pe marele scriitor universal Paul Goma la inima noastră de oameni, fără nici o rezervă, fără nici o întrebare, fără nici un suspin. Să-l punem si în galeria casei strămosesti de la Mana, adică a casei sacre basarabene ce străjuieste hrana manei noastre ceresti, una si pentru poporul român, si pentru tot poporul lumii.
|
de Andrei Vartic 11/23/2006 |
Contact: |
|
|
