" Drumul e calea ! "
Constat adesea, in situatiile cotidiene de mica insemnatate, ca am dezvoltat o anumita reactie stereotipa in raporturile mele cu produsele pe care le consum. Ma intreb daca sunt un caz singular sau daca nu cumva le merge si altora la fel.
Sa luam bunaoara cutia cu margarina sau borcanelul cu crema de fata. Privite pe parcursul existentei lor in casa mea, au tendinta sa dobandeasca o personalitate proprie, trecand prin stadiile firesti ale unei vieti in miniatura. Odiseea lor (de ce odisee si nu iliada?!) incepe inca dinainte de momentul in care facem cunostinta, eu cu ele. Practic din clipa in care in mintea mea incepe sa se formeze ideea ca e timpul sa improspatez stocul din frigider, respectiv de pe consola din baie, apare o bucurie a anticiparii. Bineinteles ca entuziasmul nu e comparabil cu cel cu care asteapta o femeie nasterea propriului copil, dar simbolic are ceva asemanare. Mai cu seama procesul de alegere a marcii dorite sporeste latura bonificatoare a viitoarei achizitii (adesea sub impulsul spoturilor publicitare care lauda o margarina mai dietetica sau o crema cu efecte spectaculoase in combaterea ridurilor). Apare ideea ca ne facem un bine, eventual ne permitem un mic lux, ne premiem pentru ca credem ca meritam o recompensa, pentru ca tinem la persoana noastra.
Vine apoi clipa de – probabil - maxima savurare consumista, paradoxal inainte de a utiliza chiar lucrul respectiv. Ma refer la momentul in care despachetam si inlocuim carcasa veche si goala a cremei predecesoare cu promitatoarea achizitie, proaspata si atat de neatinsa in aspectul ei standardizat, fara amprenta altor maini straine. Eu una imi jur atunci in minte sa utilizez crema de fata exact dupa cum se recomanda in prospect, fara sa sar nici o zi, eventual cu miscarile de masaj, care se presupune ca potenteaza efectul ei benefic. Imi imaginez deja cat de tanar si neted va arata tenul meu peste doua saptamani si nu pot intelege de ce in ultima vreme m-am neglijat si am fost asa de nestatornica la utilizarea produsului anterior. „Dar nu face nimic, tot nu era ea o crema prea grozava, nu e ca asta noua, care e sigur ultimul racnet al cercetarii stiintifice si ma va face fericita fara doar si poate” – imi spun atunci plina de incredere.
Proaspat-nascuta achizitie isi incepe apoi etapa de, ca sa spun asa, copilarie si tinerete plina de promisiuni. Ne dam „intalnire” in mod regulat si de fiecare data cand duc la capat ritualul „savurarii” ei imi imaginez efectele pozitive pe care mi le induce si imi hranesc rezervele zilnice de respect fata de mine insami, conform principiului „iata ce fac eu pentru mine”. Undeva pe la mijlocul cutiei se produce apoi o lenta trecere spre „altceva”. Nu pot spune ca nu o mai iubesc ca la inceput; e doar o scapare, un lapsus, ceva nedefinit, poate echivalentul unei intarcari, daca ramanem la comparatia cu un nou-nascut. Se intampla atunci sa uit pentru o zi sau doua sa o invrednicesc macar cu o privire. Sub pretextul unei oboseli care ma impiedica sa-mi fac timp pentru mine, sar ritualul zilnic si-mi induc pe calea aceasta sentimente de culpabilitate, devin infidela.
In mintea mea flirtez deja cu alte produse care au aparut intre timp, margarina cu adaos de vitamine sau Omega 3, eventual cea cu extract de iaurt, respectiv crema de fata cu colagen, vitamina C, extract de ADN, osmoliti sau – ptiu drace – hormoni vegetali (cate nu facem ca sa pastram o aparenta vitala si sanatoasa!). Intr-un puseu de entuziasm exacerbat, ma reped asupra cutiei pe jumatate consumate si ung exagerat de mult din pretiosul continut pe paine (respectiv pe fata). In acest mod simplu rezolv doua probleme dintr-un foc: imi acord un „supliment de binefacere” (chiar daca „mai mult” nu inseamna intotdeauna si „mai bine”) si grabesc terminarea stocului, ca sa pot cumpara produsul cel nou, la moda.
Ca un facut, exact in faza asta, crema se decide sa mai ramana putin la mine si se incapataneaza sa nu se termine asa usor, cu una cu doua. Avem de-a face cu etapa ei cea mai longeviva, sau poate mi se pare mie mai lunga pentru ca nu mai are „secretele” miraculoase in care intre timp nu mai cred, dupa ce am probat-o indeajuns pana la jumatate.
Poate ca etapa aceasta de „a doua jumatate” isi are explicatia in cunoscuta teorie stiintifica a perioadelor de injumatatire. Conform ei, lucrurile si cunostintele noastre poseda toate o caracteristica in raport cu timpul: daca sunt lasate in pace, se consuma lent si uniform pana la un moment precis din viitor, cand ramane doar jumatate din ele.
De exemplu, cunostintele ingineresti ale unui absolvent de facultate, daca nu sunt folosite, se uita. Exact dupa 7 ani, omul nu-si va mai aminti decat jumatate din ele. Adicatelea perioada de injumatatire a stiintei unui inginer este de sapte ani.
Cea a unui roman politist bun, de doua ore la mine (patru zile la soacra-mea) iar cea a unei jumatati de kilogram de margarina e de o saptamana la mine si barbatu-meu, impreuna.
Jumatatea care ramane dupa injumatatire are, la randul ei, tendinta de a se injumatati mai departe in acelasi ritm. Banuiala mea e ca va avea nevoie de jumatate din perioada de injumatatire anterioara, ca sa se divida in doua entitati identice (dar nu sunt sigura).
Ma mai urmariti?
Vad ca problema devine complicata si greu de inteles si ma duce gandul la practicile onorabile ale tatalui meu care, dupa ce a auzit la radio, la sfatul medicului, ca prin consumul unui mar pe zi, reducem colesterolul din sange la jumatate, s-a hotarat sa mearga la sigur si mananca doua mere zilnic, care va sa zica eradicheaza colesterolul complet. Socoteala nu se potriveste, din pacate, pentru ca al doilea mar reduce la randul sau la jumatate restul de ½ din colesterolul ramas dupa primul. Iar daca tinem cont de faptul ca livada noastra produce mult prea multe mere, care trebuie neaparat mancate ca sa nu se strice, ecuatia noastra se mai complica cu o variabila...
Dar ce vreau eu sa spun cu teoria aceasta, pana nu va consum mai mult de jumatate din rabdare? Ei bine, problema pe care mi-o pun este daca nu cumva au si semenii nostri, oamenii care ne inconjoara, un fel de perioada de injumatatire, precum atomii de carbon pe baza carora se stabileste vechimea planetelor.
Daca cutia mea cu crema ar fi un om in carne si oase, cum s-ar desfasura intalnirea dintre noi? Pai mai intai as auzi de existenta lui, probabil intr-un cerc de cunoscuti. Cineva i-ar lauda calitatile de bun interlocutor, eventual daca e femeie, se va vorbi despre distinctie sau cunostinte solide in gospodarie, daca e medic – despre capacitate profesionala, daca e holtei – despre independenta financiara numai buna de cladit o casnicie etc. Care va sa zica, „efectul benefic” se face auzit. „Zmeul” si-a aruncat deja buzduganul.
Tentata de curiozitate si mai atenta decat in alte ocazii la tot ce are legatura cu persoana cu pricina, voi observa cu uimire ca e prezenta in multe locuri (aud intamplator o conversatie despre ea la coafor, ii vad masina parcata in fata primariei etc). Exact ca si cu reclama pentru noua crema: o vezi in vitrina magazinului, o auzi la radio, iar o vezi pe coperta ultima a programului TV etc. In fine, ca sa nu mai lungim prea mult vorba, faci pe dracu-n patru pana intri in contact cu „persoana”. Pentru inceput esti incantat de „achizitie”. Lauzi si recomanzi in stanga si-n dreapta noul tau frizer/medic/sot/prietena samdp., inscriindu-te perfect in tendinta generala admirativa la adresa lui/ei.
Toate bune si frumoase pana cand constati ca noul medic n-a reusit sa te transforme din hipotensiv in hipertensiv, noul frizer nu te-a transformat intr-o noua persoana, ca-n experimentele televizate in care o gospodina se transforma in top model, noua prietena n-a contribuit esential la rezolvarea problemelor casniciei tale...
Ca si cum cineva, acolo sus, vrea sa ne dea un semn „de mila Mariei Sale”, exact in clipa in care incepem sa ne indoim de alegerea facuta, apare pe firmament un nou specialist pentru problemele noastre, auzim de o persoana cu efect absolut revolutionar care – oh, laudat fie Domnul – s-a stabilit nici mai mult nici mai putin chiar in orasul nostru. Plini de energie creatoare, ne avantam asupra noului ideal si facem tot posibilul sa intram in contact cu „pomul laudat”. Si pentru ca oameni suntem, nu camile, ne straduim in paralel sa cultivam relatia cu idolul anterior, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Ne sunam din cand in cand prietena, purtam o conversatie prietenoasa cu medicul sau cu sotia frizerului cand ne intalnim intamplator pe strada, ne asiguram reciproc de gradul insuportabil in care suntem stresati si ne promitem solemn sa iesim intr-o buna zi la un pahar de vorba pe indelete. Odata ce ne-am intors spatele, uitam instantaneu promisiunile si ne simtim usurati. Priviti din punctul acesta de vedere, suntem toti niste „mancatori de oameni”.
Parcurgem apoi drumul deja cunoscut cu celalalt subiect interesant, trecem prin fazele clasice de entuziasm, contact, satisfactie, obisnuinta si distantare. Asa ne miscam de la om la om, capatand pe parcurs din ce in ce mai multa rutina, ceva care in zilele noastre se numeste pompos „experienta de viata”. Pe masura ce ne dezvoltam asa-zisele „dexteritati interumane” devenim din ce in ce mai transanti si mai rapizi. Noroc cu Einstein, care ne-a invatat ca, odata cu sporirea vitezei noastre in spatiu, se incetineste procesul nostru de imbatranire, asta daca nu tinem seama de „efectele secundare”: devenim mai grei si mai mici. Ca sa fiu mai clara, pomenesc spre lamurire parabola astronautului care se intoarce din spatiu dupa doi ani si-si regasete familia cu cinzeci de ani mai batrana decat a lasat-o. Priceput aluzia?
Revenind insa la punctul de pornire al discursului de fata, ideea este ca facem tot ce ne sta in puteri ca sa ne fie bine, sa ramanem tineri, sa fim sanatosi, sa avem succes. Fixati pe telurile concrete pe care ni le propunem in acest scop, esuam aparent cu regularitate. Zic aparent pentru ca poate tocmai efortul nostru de a ne mentine simturile si instinctele de „vanatoare” treze ne conduc pe neobservate catre scopul insusi. Drumul intr-acolo si speranta in mai bine sunt adevaratele izvoare de „tinerete”, pe astronaut deplasarea prin spatiu l-a mentinut tanar.
Cum s-ar zice „drumul e calea”. In acest sens, „Drum bun”!
|
Gabriela Calutiu 11/20/2006 |
Contact: |
|
|
