Gânduri de filolog - TRANSILVANIA sau ARDEAL?
Se împlinesc 88 de ani de când s-a înfaptuit Romania Mare prin unirea
pământurilor de dincolo si de dincoace de Carpati locuite, alături de alte
neamuri, în mare parte de români. Dacă a fost aceasta cu adevărat
împlinirea unui “vis de veacuri”, asa cum se străduiesc istoricii nostri
să convingă străinătatea (nu întotdeauna interesată) si pe noi însine
(încă prea putin critici în acestă privintă), rămâne generatiilor ce vin
să hotărască.
După revolutie însă, când 1 Decembrie a devenit sărbătoarea
natională a României, rari au fost anii în care festivitătile oficiale nu
s-au transformat într-un tămbălău politicianist de prost gust, amintirea
României Mari fiind adesea înecată în huiduieli si slogane împotriva
dusmanilor politici. Nu-mi stă în putere să dau un răspuns la întrebarea
de mai sus, desi mărturisesc că eu unul sunt mai degrabă sceptic. Voi
încerca, în rândurile de fată, să împărtăsesc cititorilor acestei rubrici
câte ceva despre Ardeal, una dintre provinciile istorice locuite de români
unite în 1918 cu Regatul României.
Astăzi, multi vorbitori de română (mai cu seamă cei de peste Carpati),
folosesc cuvintele Ardeal si Transilvania pentru a numi toate teritoriile
de peste munti. O asemenea folosire, desi este, fără îndoială,
lesnicioasă, e prea putin corectă. Din punct de vedere istoric, Ardeal
înseamnă doar partea de tară cuprinsă între Carpatii apuseni, cei
răsăriteni si cei de miazăzi. În afara acestui spatiu se află, pornind de
la sud către nord, Banatul, Crisana (numită în trecut Partium) si
Maramuresul, părti de tară pe care, după părerea mea, trebuie să le
deosebim si să le numim întotdeauna cu numele lor firesti. Pe lângă
argumentele de ordin istoric, faptul că în fiecare dintre acestea se
vorbeste un grai aparte, nicidecum “ardeleneste” (un grai “ardelenesc”, de
altfel, nici nu există!) este un motiv puternic pentru a nu cădea în
păcatul simplificării. Dealtminteri, după cum spuneam mai înainte,
simplificările de felul acesta sunt curente mai cu seamă printre cei care
nu locuiesc în “Ardeal”, căci nu cred că vreun morosan ori un bănătean
s-ar declara vreodată de bună voie “ardelean”.
Numele Ardeal se trage dintr-un cuvânt unguresc a cărui formă actuală este
Erdély, dar care în vechime e atestat sub diverse alte chipuri, pe care nu
le voi pomeni însă aici. Se cade să spun însă că în maghiara veche
cuvântul era încă lesne de despărtit în cele două părti ce îl alcătuiesc:
erdő “pădure” si elv “locul aflat peste, dincolo de ceva”. În maghiară
deci, cuvântul care ne-a dat numele Ardealului (neanalizabil în româneste)
a însemnat, la început, “tara de dincolo de pădure”. Povestea dindărătul
numelui este destul de limpede, în ciuda încercărilor unor istorici
maghiari mai noi de a o tulbura: atunci când s-au asezat în Pannonia, la
sfârsitul veacului al IX-lea d. Hr., războinicii unguri au pornit către
pământurile aflate la răsărit si, ajungând în zona Bihorului, la Carpatii
apuseni, au dat peste un brâu lat de păduri. Din această pricină au numit
tot ceea ce se afla dincolo de munti “tara de dincolo de pădure”, nume
care trăieste până astăzi, desi putini mai stiu de unde vine si ce a
însemnat de fapt.
În latina medireviewă, limba oficială a Regatului maghiar, din care a
făcut parte si Ardealul, numele acesta a fost tradus destul de târziu în
forma Trans(s)ylvania (întemeiată pe două cuvinte latinesti, trans “peste,
dincolo” si silva “pădure”), desi mai întâi a circulat doar ca adjectiv
(trans(s)ylvanus). Nu e lipsit de interes, poate, să spun că prima
traducere a cuvântului unguresc a fost alta, anume ultrasylvanus (de la
lat. ultra “dincolo de, peste”), aceasta apărând în documente până pe la
anul 1200. Numele latinesc al Ardealului e singurul sub care acest
teritoriu este cunoscut în apusul Europei, de pildă, în engleză, franceză,
italiană, spaniolă si în alte limbi, cu exceptia germanei, unde există un
nume aparte, Siebenbürgen “sapte cetăti”. Acesta a fost dat de primii
colonisti germani care s-au asezat în sudul si sud-estul Ardealului,
pornind de la cele sapte orase întărite pe care le-au întemeiat în zonă.
Urmasii acestor colonisti germani sunt sasii (câti mai sunt), trăitori si
astăzi în aceleasi locuri.
Transylvania a cunoscut un renume cu totul
aparte în lumea occidentală din pricina asocierii cu figura
contelui-vampir Dracula, nemurit pe ecranele Hollywood-ului de un
concitadin de-al meu, actorul Béla Lugosi.
Cele două cuvinte ce denumesc în româneste Ardealul sunt, în cele din
urmă, de origine străină (adică maghiară). Care va fi fost numele dat de
români provinciei înainte de venirea maghiarilor (dacă un asemenea nume va
fi existat!) nu stim si, probabil, nu vom sti vreodată. Ceea ce mi se pare
interesant este felul cum în româneste se încearcă impunerea numelui
Transilvania, preferat în stilul oficial, dar putin folosit în vorbirea de
zi cu zi. Transilvania si derivatele sale transilvănean, transilvan sunt
cuvinte recente în română (neatestate mai devreme de secolul al XIX-lea),
pe când Ardeal este pomenit întâia oară într-un document din 1432, desi,
cu sigurantă, intrase în limbă mult mai înaintea aceste date. Vechimea sa
e dovedită si de multimea de vorbe legate de el: ardelean, ardeleană "dans
popular", ardeleancă, ardeleneste, ardelenism. Desi încurajată oficial, nu
cred că folosirea formei Transilvania va izbuti să-l scoată din limbă pe
Ardeal.
Rar se întâmplă ca limba să poată fi îngrădită si cârmuită prin
decrete sau politici de stat, desi încercările de felul acesta nu lipsesc,
după cum mărturiseste stupida initiativă ceausistă de a adăuga numelui
unor localităti ardelene vechi nume latinesti (ori chiar dacice), de parcă
asta ar fi putut dovedi în vreun fel că românii sunt cei dintâi locuitori
ai Ardealului.
Cu toate că, oficial, astăzi două orase românesti se cheamă
Cluj-Napoca si Drobeta-Turnu Severin, oamenii obisnuiti nu le spun altfel
decât Cluj si Severin.
Între aceste ciudătenii lingvistice legate de Ardeal se află si două
despre care nu se prea vorbeste, desi ele sunt deosebit de grăitoare.
Astfel, după primul război mondial, limba română s-a îmbogatit cu un nou
cuvânt: regătean, probabil o creatie “ardelenească”. În Dictionarul
Academiei, unde ar trebui să se afle toate cuvintele românesti, regătean e
definit astfel: "denumire dată, după primul război mondial, locuitorilor
vechiului regat român” (tom. 9, p. 275). Numai că dincoace de Carpati,
cuvântul este folosit cel mai adesea cu un vădit înteles peiorativ, pe
care dictionarul citat, asemeni altora, nu îl pomeneste, cu toate că
dintre citatele ilustrative însirate în continuarea definitiei, cele mai
multe sunt limpezi în privinta sensului mai degrabă negativ pe care
regătean l-a căpătat în Ardeal.
Şi cei din Regat au inventat o poreclă (deloc prietenoasă) pentru românii
de peste munti, anume boanghen (cu varianta boanghină), pe care n-am
putut-o afla în dictionarele consultate, desi termenul e cu sigurantă mai
vechi decât regătean, fiind folosit de Caragiale si apoi de Rebreanu. Spre
deosebire de perechea lui folosită în Ardeal, boanghen pare să fi dispărut
din limba curentă, desi l-am aflat de curând într-un crâmpei de proză a
scriitorului timisorean V. Marineasa, pe care l-am cules de pe internet si
îl citez aici spre lămurirea cititorilor. Astfel, ni se spune despre un
notar român mutat dintr-un sat de unguri din Banat într-unul curat
românesc din Oltenia: "Dacă ungurii din acel sat n-au văzut în el
străinul, tocmai asta s-a întâmplat cu vreo doi ani înainte, când a fost
detasat notar în Oltenia, unde, la început, sătenii nu l-au scos din
boanghină si din (mai dulcele) ungurean, ca apoi să se convingă de faptul
că pot afla casă bună omenia si competenta, ceea ce nu se mai pomenise pe
la ei, unde îsi făceau de cap arendasi si căpitănasi…" ("Orizont",
septembrie 2000).
Din punct de vedere strict lingvistic, trecerea sub tăcere a unor cuvinte
sau întelesuri este cu totul neîndreptătită, la fel cu generalizările
nefericite de felul celor pomenite la începutul articolului de fată. Dacă
în primul caz avem de-a face cu un exercitiu îndoielnic de întărire a
identitătii nationale, mă tem că în spatele generalizărilor se ascund
necunoasterea si o lipsă de interes (ca să nu-i spun de-a dreptul dispret)
fată de istoria si geografia tării unita de 88 de ani.
|
Cristian GASPAR 11/15/2006 |
Contact: |
|
|
