Pe teme de psihologie ( X IV ) APTITUDINILE SI TALENTUL
Ca aspect general, “persoana umana nu este ceva static, ci ceva dinamic”, iar “psihologia dinamica se ocupa cu descrierea, clasificarea si explicarea motivelor care stau la baza activitatii umane”(N.Margineanu). Dinamica aceasta poate fi privita din punct de vedere biologic, social sau psihologic. Dar nu numai aspectul general intereseaza, ci si alte aspecte legate de persoana, respectiv de personalitatea umana. Astfel, daca temperamentul, de care ne-am ocupat in articolul precedent, vizeaza aspectul formal al personalitatii, aptitudinile, o alta trasatura de personalitate, reprezinta aspectul functional, latura instrumentala a acesteia. Mai putem deosebi aspectul diferential (factorii dezvoltarii personalitatii – ereditatea, mediul si educatia), aspectul evolutiv (legat de perioadele varstei) si aspectul abisal (constient, inconstient, subconstient, Eul, Sinele).
Asadar, aptitudinile se evidentiaza in cursul activitatii umane asupra careia au o inraurire deosebita si sunt luate efectiv in considerare atunci cand nivelul lor este superior. Ele sunt definite ca insusiri sau complexe de insusiri psihice si fizice relativ stabile care-i permit omului sa desfasoare cu succes anumite activitati. O forma superioara de manifestare a aptitudinilor este talentul, adica o combinare specifica a aptitudinilor care asigura posibilitatea realizarii creatoare si originale a unei activitati. Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate pregnant originala, creatoare, de insemnatate istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, al stiintei, tehnicii, culturii, artei o constituie geniul.
In ceea ce priveste originea aptitudinilor, legata si de aspectul diferentiat al persoanei – de care aminteam mai sus –, orientarile psihologilor sunt diferite, unii punand accentul pe ereditate si considerand aptitudinile ca insusiri innascute, altii subliniind importanta mediului si a educatiei. Astazi se iau in considerare toti factorii dezvoltarii personalitatii, cu mentiunea ca domeniul artistic implica mai mult rolul predispozitiilor, al elementelor innascute, in comparatie cu alte domenii, dar si aici conditiile de mediu, invatarea, munca, exercitiul au o contributie majora la dezvoltarea aptitudinilor. George Enescu spunea ca “in muzica este nevoie de talent cam 30%, iar restul de 70% este munca”.
Aptitudinile se clasifica dupa gradul de complexitate – in aptitudini simple si complexe, iar potrivit domeniului de referinta – in aptitudini speciale si generale. Aptitudinile simple au la baza un singur tip de operatii, o singura functiune (auz muzical, simtul culorii, dexteritate manuala etc.). Aptitudinile complexe rezulta din imbinarea mai multor aptitudini simple, mai multor functiuni (aptitudini psihomotorii, senzoriale, intelectuale sau cazul aptitudinilor pe domenii care sunt, in acelasi timp, speciale – muzicale, pentru artele plastice, sportive, pentru limbi straine, pentru declamare, pentru matematica, pentru conducere si organizare etc.) Trebuie sa consideram, odata cu N.Margineanu, ca imbinarea mai multor functiuni care stau la baza unor functiuni complexe “nu e ceva sumativ, in care o functiune se adauga la celelalte, ci ceva structural, sui generis, in care functiunile se leaga astfel impreuna, incat dau ceva nou, cu o serie de insusiri si calitati deosebite de insusirile partilor componente”. Aptitudinile speciale asigura, asadar, eficienta intr-un domeniu de activitate, iar cele generale (inteligenta, spiritul de observatie, memoria trainica, imaginatia, atentia) asigura eficienta in mai multe domenii.
Unele tratate si manuale de psihologie pun semnul egal intre aptitudini si capacitati, ori, alaturi de alte pareri, consideram ca cele doua notiuni, desi in legatura intre ele, sunt diferite. Aptitudinea este o conditie, ea este anterioara, preexista unei capacitati cu care vine in corespondenta, iar capacitatea depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinii, de exercitiu, deci de influenta mediului si a educatiei asupra aptitudinii. Simpla existenta a aptitudinii ramane ceva virtual ce trbuie pus in valoare pentru a da o capacitate, fiindca aceasta, de fapt, se apreciaza, nu aptitudinea in sine. Capacitatea – se mai poate spune – este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate obtinut prin exercitiu, asa cum a sustinut si psihologul roman Fl.Stefanescu – Goanga.
Despre diferitele categorii de aptitudini sau despre talent ar fi multe de spus. Sa ne oprim, de pilda, asupra aptitudinilor muzicale, stiut fiind ca acestea apar cel mai de timpuriu in viata unui copil “dotat”. Toate popoarele, toate semintiile umane au cunoscut muzica din cele mai vechi timpuri, fie intrr-o forma simpla, populara, specifica, fie intr-o forma evoluata care, pe masura ce s-a inaintat catre contemporaneitate, n-a mai cunoscut hotare nationale, ci a devenit bun universal. Marile creatii simfonice se bucura de o apreciere unanima prin caracterul lor inaltator, prin emotiile intense pe care le declanseaza in sufletele oamenilor. Muzica de dans, muzica usoara sau cea moderna de data recenta este insufletitoare, datatoare de veselie, de exuberanta pentru tineri si nu numai. Omul a cantat intotdeauna, in orele de odihna sau in cele de munca, si-a manifestat prin muzica starile afective, gandurile, preocuparile, idealurile. Muzica reflecta realitatea intr-un mod special, prin frumusete melodica, prin armonie, devenind un limbaj universal de intelegere intre oameni. Aptitudinile muzicale sunt insusiri ale personalitatii prin care s-au remarcat si se remarca multi oameni .care fredoneaza melodii, canta, studiaza cu interes teoria muzicala, ajung interpreti remarcabili sau, unii compun muzica. Nu putini oameni din toate colturile lumii ajung virtuozi, interpreti de talent, punand in evidenta arta muzicala cu originalitate si spirit creator.
Aratam mai sus ca aptitudinile muzicale apar la unii copii dotati de foarte devreme, lucru dovedit de viata si activitatea creatoare a unor genii muzicale. Haydn, Mozart au manifestat aptitudini muzicale de la varsta de 2-3 ani. La 5 ani, Mozart compune un menuet. George Enescu, tot la 5 ani, compune “Pamant romanesc”, iar la 11 ani se afirma ca un adevarat compozitor, in cazul lui mediul familial avand un rol hotarator. In alte cazuri de mari compozitori – Wagner, Beethoven, Cezar Frank, de exemplu –, aptitudinile muzicale au aparut mai tarziu, dovada ca si de la o varsta mai mare se pot dezvolta aptitudinile.
O serie de cerinte se impun privind dezvoltarea aptitudinilor si in domeniul artelor plastice – pictura, sculptura, grafica, arhitectura s.a. Astfel, dupa Ioan Berar (“Dotarea superioara in domeniul artelor plastice”), structura aptitudinilor din domeniu cuprinde componente senzorio-perceptive (discriminare cromatica, aprecierea si reproducerea corecta a proportiilor obiectelor, raportul de lumini si umbre, simtul ritmului, formelor si volumului obiectelor), componente motrice (dexteritate manuala, coordonarea ochi-mana), calitati intelectuale (simtul observatiei, capacitatea de reprezentare si imaginare, rolul gandirii – de exemplu, la sculptura, trecerea privirii si atentiei de la imaginea globala la partile constitutive si detalii), atractia pentru activitatea desfasurata (implicarea proceselor afective, curiozitatea epistemica). In legatura cu atractia pentru activitatea desfasurata si implicarea proceselor afective, Stefan Luchian spunea “Noi, pictorii, privim cu ochii, dar lucram cu sufletul”.
In sfarsit, exemplificam si prin doua domenii diferite de cele artistice, preluand relatarea de la Nicolae Margineanu (“Psihologia persoanei”) pentru frumusetea argumentatiei : “Aptitudinea care, in ultima vreme si din cauza civilizatiei pe care o traim, capata o importanta tot mai mare, e aptitudinea tehnica sau mecanica. Ea pare ca se identifica cu ceea ce Thorndike numea inteligenta tehnica, fiind – credem – un fel de aplicare a inteligentei la priceperea mecanismului pe care masinile se bazeaza. Ea joaca un rol imens in toate meseriile si profesiunile mecanice si tehnice, incepand cu cel mai simplu lacatus si pana la cel mai perfectionat inginer. Multa lume o confunda cu dexteritatea manuala, ceea ce e o greseala. Aptitudinea tehnica si dexteritatea manuala stau pe planuri cu totul diferite : cea tehnica pe plan mintal, iar cea manuala pe plan de dexteritati. Prima depinde de cap ; cealalta de agilitatea mainii. Una e intelectuala ; cealalta psihomotrica sau manuala. In primul caz e vorba de prinderea de raporturi mecanice in structuri cu inteles ; in al doilea de executarea unei performante manuale cu cat mai multa dexteritate. In unele cazuri, desigur, cele doua aptitudini pot merge mana in mana ; in alte cazuri, insa, pot merge si diferit. Abilitatea mecanicului sau strungarului pare sa fie determinata mai mult de dexteritate ; aceea a inginerului mai mult de aptitudinea tehnica.
….Destul de bine cunoscuta este si aptitudinea matematica ; ea s-a bucurat de la inceput de atentia lui Thorndike si Ayres, precum si de aceea a lui Binet si a marelui matematician H.Poincare. Ea consista in puterea de prindere a raporturilor cantitative dintre diferitele marimi sau simboluri numerice, in structuri cat mai simetrice, unitare si cu inteles. Poincare spune : “O demonstratie matematica nu este o simpla juxtapunere de silogisme, ci silogisme plasate intr-o anumita ordine, iar ordinea in care aceste silogisme sunt plasate e mult mai importanta decat elementele insele. Daca am sentimentul, mai bine zis intuitia, acestei ordini, in sensul de a putea cuprinde dintr-odata inlantuirea rationamentului, atunci nu mai am nici o teama ca voi uita elementele, deoarece fiecare va veni si se va inseria de la sine, fara ca eu sa fac vreo sfortare de memorie”. Lucruri clare si destul de actuale intr-o lucrare aparuta cu mai mult de 60 de ani in urma.
|
Prof. Silvestru MORARU 11/9/2006 |
Contact: |
|
|
