Reverberatie
Cred ca acesta ar fi cel mai potrivit cuvant pentru emotiile si incantarea de lunga durata pe care ne-a daruit-o echipa de teatru “Tudor Musatescu” din Toronto in zilele de 21 si 22 octombrie 2006, prezentandu-ne spectacolul “Sosesc diseara” de Tudor Musatescu.
Asezati in locurile noastre si asteptand sunetul gongului, n-am putut sa ne stapanim dorul dupa teatrul nostru romanesc din tara. Am simtit acum mai acut dorul dupa marii nostri actori. Parca ii vedeam si ii auzeam recunoscand cand glasul inconfundabil al lui Radu Beligan, cand rasul in cascade al Rodicai Popescu-Bitanesu, cand prezenta incantatoare a lui Florin Piersic, cand efervescenta Tamarei Buciuceanu sau o vedeam pe atat de draga Draga Olteanu si… Si o tulburator de lunga succesiune a indragitilor nostri actori acum parca se inghesuiau la portile amintirii ca sa ne zambeasca cu miscari pe scena care le subliniaza personalitatea.
Si daca n-am mai putut avea bucuria teatrului din tara, actorii nostri din Toronto au reusit sa completeze acest gol dupa puterile lor, ba inca sa aduca ceva in plus. Ei au reusit sa ne adune pe noi romanii, cei vanturati prin ungherele uriasului Toronto si a imprejurimior lui si sa ne dea posibilitatea sa facem o adevarata baie invioratoare de romanism. Chiar daca nu ne cunosteam intre noi spectatorii, am simtit respiratia romaneasca a salii, am simtit ca aceasta este o lume a noastra, din care facem parte si am auzit graiul dulce al limbii in care am crescut.
Prin piesa pe care au interpretat-o, ei au reinviat o lume draga noua, acea lume din perioada interbelica, cu un timbru inedit din care nu lipseste filonul de emotie poetica. E un teatru strabatut de o calda pledoarie pentru pastrarea integritatii morale, cu usor iz sentimental, un teatru care si-a descoperit radacinile in specificul national, capatand apoi valoare universala. Aceasta comedie cu vibratie lirica, cu mult comic de limbaj, adevarate replici memorabile intrate in limbajul curent, pe langa desfatare sufleteasca, ne-a adus si o temperare a incordarii noastre zilnice. Aici au fost pictate tablouri de epoca, cu o lume care traia parca fara probleme grave, o lume plina de destindere, asa cum a fost si perioada aceasta de inflorire pe multe planuri a Romaniei “dodoloata”. Ne este atat de draga aceasta perioada cu lumea ei de atunci, fiindca aici ne regasim noi ca romani cel mai bine, caci epoca urmatoare, cea a comunismului si cu coada ei imbarligata, etapa de tranzitie, au adus rasturnari mari de valori morale, straine firii romanului.
Despre aceasta piesa, regizorul-actor, Stelian Constantin, pe drept cuvant nota: ”<> este o comedie cu un umor exploziv, izvorat dintr-o impletitura de viata pe cat de nastrusnica, pe atat de credibila. O piesa foarte frumoasa, dar foarte greu de jucat, cu o intriga ce trebuie descifrata atent si ajutata prin efecte scenice; cu caractere bine conturate si a la Musatescu, opuse, trasnite, contradictorii, surprinzatoare, pentru care ai nevoie de interpreti versati, cu experienta scenica”.
Si Stelian Constatin a dat masura valorii sale si ca regizor, sustinut si de regizorul secund Liane Ignatoiu, dar si ca interpret al personajului principal Olimpiu, alaturi de ceilalti interpreti cu care a putut sa faca stralucite schimburi de replici.
Vocea atat de modulata, foarte bine cunoscuta si deosebit de apreciata din recitarile de la intalnirile cu publicul ale revistei “Observatorul”, - caci Teatrul “Tudor Musatescu” si-a inceput activitatea sub egida Cenaclului “Observatorul” - vocea aceea nascuta parca din izvoarele teatrului, a umplut sala si inimile noastre de bucuria trairii acestor scene.
Mimica si gesturile erau bine cumpanite, subliniind ideile si intelesurile piesei. L-a sustinut talentata actrita Miorita Mihailescu-Molfetta in rolul plin de efervescenta al Adelaidei. Am ras copios la nastrusniciile aduse pe scena in mod inspirat si cu evidenta vocatie. I-a tinut isonul si Ecaterina Gavan, in rolul mamei Zinca, doica fiului lui Olimpiu. Desi rol secundar, miscarea scenica a actritei a smuls de multe ori aplauzele publicului. Regizorul Stelian Constantin, mare admirator al lui Tudor Musatescu pe care l-a cunoscut in tinerete, a avut norocul sa gaseasaca pe Virgil Constantin Raban care sa-i semene fizic autorului. Acesta, in rolul lui Puiu, fiul lui Olimpiu, proaspat sosit de la Paris, a reusit sa intre atat de bine in rolul creat cu multe elemente autobiografice. Desi a avut un rol mai dificil, a reusit sa dea viata personajului, sa intre bine in dialog cu celelalte personaje si sa ne convinga de autenticitatea lui. L-a secondat Cristi Tunariu in rolul lui Sache, aducand in scena o nota in plus a acelei lumi pe care acum am retrait-o cu placere. Rolul tinerei delicate si cu inima calda, Anisoara, nepoata lui Olimpiu, a fost interpretata de Oana Julieta Bardeanu, despre care puteai sa crezi ca este insasi Anisoara, printr-o fericita impresie de suprapunere.
Daniel Stan ne-a incantat cu aranjamentul muzical care a contribuit la crearea atmosferei specifice piesei pentru care a primit multe aplauze. Ne-a amuzat mult momentul in care Adelaida s-a asezat la masa rupta de foame si gestul a fost subliniat de ritmul alert din “Dansul sabiilor” de Aram Haciaturian. Ne-a placut si programul primit la intrare, alcatuit de Serban Andreuta, frumos, cu imagini sugestive si pe hatie de buna calitate, lastand o buna impresie.
Stradania muncii lor de un an incununata de succes ca-ntr-un noroc este subliniata concis si sugestiv in programul de sala si de catre domnul Dumitru Puiu Popescu – moderatorul “Observatorului”: - “…. norocul nu vine niciodata singur, mai ales in reusitele teatrale, ci numai ajutat de talent si munca . Veti vedea asta seara rodul unei echipe talentate care a muncit cu pasiune si incredere. Si au reusit.... ”.
Si ei au avut norocul sa-si vada implinita dorinta de a prezenta cu succes acesta piesa de teatru.
Si cand te gandesti ca un efort de un an de zile se incheie doar cu doua spectacole numai ca sa nu ne uitam radacinile aflate la mari departari!… Si parca vad ca neastamparul din ei ne va chema in anul urmator la un nou spectacol. Dar pentru spectacolul de acum, noi le-am multumit si i-am felicitat, i-am rasplatit cu aplauze si flori, dar mai ales cu caldura ce le-o purtam in suflet, semn al recunostintei si al pretuirii.
La iesirea din sala, tot ce ma inconjura, acum mi se parea strain si departe, caci in mine traiau ecourile spectacolului, o reverberatie pe care doream s-o duc cu mine cat mai mult timp, s-o duc acasa si sa o gust pe indelete.
|
Elena Buica 10/26/2006 |
Contact: |
|
|
