Mariana Dan - " Îngerii din statie "
Din rândul scriitorilor români stabiliti dincolo de granitele tării, scrierile purtând semnătura Marianei Dan au atras atentia în mod cu totul deosebit. În 1978 s-a stabilit la Belgrad, a predat literatura română la Universitatea din Novi Sad, în perioada 1981- 1988, iar din 1988 lucrează la Facultatea de Filologie din Belgrad, a cărei catedră de limba română o si conduce din 1992. Pe lângă activitatea stiintifică si pedagogică, Mariana Dan publică atât poezie si eseu cât si traduceri în / din limba română. Amintesc antologia noii poezii sârbe - Arhipelagul dantelat (Editura Lumina, Pančevo, 1988). De asemenea, trebuie amintit că poeta face parte din miscarea artistică de avangardă sârbă Clocotrism, miscare initiată în anii ΄70. Îngerii din statie (Editura Vinea, Bucuresti, 2006, cu o postfată semnată de academicianul Eugen Simion) este prima carte de poezie a Marianei Dan publicată în România. Inteligenta si dinamismul sunt elemente-cheie în activitatea poetei. Fluxul creator este unul tumultos atâta vreme cât în volumul Îngerii din statie autoarea stăpâneste stiinta miscării în arta poetică. Tragismul la care ajunge în multe dintre poemele acestui volum nu obstructionează starea poetică încât rafinamentul care o caracterizează pe autoare este destul de vizibil. Poeta a structurat volumul în opt părti. Odată cu primul poem (dedicat lui Ioan Flora) aflăm ecuatia în care a fost pusă creatia poetică a Marianei Dan: „vitrine în care nu te văd prea bine -/ animalele mi-au făcut loc să sărut sticla./ tu surd ca o bute./ mă-ntreb de ce-oi fi venit să plângi/ după oameni.// bratul meu de trandafiri/ picură negru spre cer./ mă tem că mi se-agată rochia/ de-un ghimpe.// în scoică oare nu se poate,/ ori în melc?// în vagoanele de tren unde/ vitele asteaptă fără apă?/ ai vrea să mănânci ficătei de pui/ cu ceapă/ si să bei o bere./ ai vrea să te veselesti/ când naste vreo femeie.// cineva mi-a promis un pântec/ din care să te nasc/ ca dintr-o butelie/ de sticlă.“ (surd ca o bute). Este foarte interesant de urmărit cum poeta „amestecă programatic livrescul cu existentialul“. Această stare specială am întâlnit-o si în creatia poetei engleze Fiona Sampson. Candorii si rafinamentului pe care le demonstrează Mariana Dan când afirmă: „o mătase albă zăpada -/ am vrut să te scap de moarte// alb cu negru/ blănita ta caldă/ ce-ar fi putut să tragă/ la sanie// am inventat pârghia/ scripetele si planul înclinat/ să-ti fac culcus/ sub scară/ de crăciun// am aprins lumânări/ să nu se schimbe realitatea/ din casa ta pustie// ningea din clopotul bisericii/ cu fulgi de glorie - / se năstea isus în păduri/ ti-am adus paie/ si jacheta fetitei mele/ să nasti pe moale// am cântat în mine/ colinde românesti/ în serbia sub bloc-// n-ai mai lăsat urmasi// as vrea să pictez acum/ cealaltă parte a lumii// o seceră iluminată de zăpadă// as vrea să ningă cu nisip/ iar blănita ta alb cu negru/ să nu se topească niciodată// cătelusa mea, zăpada mea“ (albă-ca-zăpada),- i se opune dramatismul pe care poeta îl concentrează în imediata apropiere a acestuia: „lupul nu e securistul de cartier/ nici teroristul tapetat cu bombe/ nici sentimentul fricii/ dând târcoale pe după copacii/ pădurii subconstientului// dar nu-i nici bărbatul/ plecat de tot/ să-si cumpere tigări si pâine// lupul e sensul/ de a fi singur si sur/ în vis, e alter-egoul-ul tău care/ se ridică în două picioare/ si urlă la luna nouă si veche// lupu-i nepăsarea/ la ce zic vecinii/ ori istoria// lupul e ochi si urechi/ la umbra care-o lasă în urma sa/ el este urna plină cu cenusa/ speriatilor de foc -/ e ceasul oprit al câinelui// e maica-staretă/ care-alăptează pui de om// (…)// (lupul din cenusa mea)“. Astfel, în cazul poetei Mariana Dan relatia cu simbolul e una specială, iar „lupul“ devine unul dintre cele mai puternice simboluri din această carte. După o astfel de stare poetică nevoia de echilibru este evidentă. Poeta spune: „cer răsucit – azi ninge/ cu inimi de sticlă, tată// a venit vremea când caut/ nu zăpezile, ci spânzuratii/ de-altă dată/ sub privirea înlemnită/ a arborelui întelepciunii// au venit cuvintele/ în gura mea plină cu pietre/ în clepsidra care curge/ în pământ// dar tu pleci vesnic cu aripile/ cortului tău de munte cu tot/ ca-ntr-o corabie cu pânze/ tată al meu ceresc/ de pământesc, cocosule de munte“ (lui mihai, tatălui). Surprinzătoare si impresionantă este poeta în sectiunea intitulată Printre chei. În această sectiune autoarea face o demonstratie a dimensiunilor talentului ei: „trăsurile ducând ultimii/ pasageri la gară -/ târziu trecea umbra peste umbră/ bratul meu mic te iubea nemărginit// un măr obosit căzu în musuroi// si văzui zidul de piatră/ ca reflexia umbrei celui care cade -// eram reflexia mărului/ cu respiratia rămasă altundeva:/ sub podul unei ape,/ sub palma-nvinetită/ de frigul umbrei sclipitoare/ pe firul apei oglindite// si-atunci văzui/ umbra prinzând contur/ cum intră-n musuroi/ în furnicarul de lacrimi/ ce-aveau să slujească privirii/ «de ce-am plecat?»“ (II/ furnicarul de lacrimi).
Asa cum si pentru alti poeti clocotristi Nichita Stănescu a rămas un simbol, nici Mariana Dan nu trece fără a lăsa o amprentă în sensul pretuirii ei fată de autorul necuvintelor. „oul si sfera -/ portretele ilustrilor:/ cai fără chip/ trăgând la dricuri// îmi văd chipul în oglindă/ si crăp de râs// râsul meu crapă de râs/ care la rândul lui crapă,/ ca o păpusă rusească// până la ou, sfera/ râsul dracului// care ne zguduie mădularele/ când dricul se opreste/ la poarta altuia -// un spate negru la geamul meu/ ca o noapte“ (poarta). Universul pe care îl construieste Mariana Dan este traversat de „vase comunicante“, iar poeta lasă la vedere această situatie întrucât ele fac legătura între starea de veghe în planul real, cu tot ceea ce o înconjoară pe autoare, cât si în plan creator. Acest aspect (al celor două planuri) tine în alertă simturile poetei de la prima pagină a cărtii si până la ultima. Unul dintre vârfurile creatiei poetice ale autoarei îl aflăm în sectiunea intitulată Muzeul de stiinte naturale (de la viena): „în beci tata/ mort de-atâtia ani/ printre nebuni si surdo-muti/ cu pantalonii plini/ de bani si pasapoarte// afară, cai singuri/ potcoviti cu semilune si cruci// mi-e rău, ca pe vapor// mă simt ca o insectă/ pitită-n corabia de lemn/ atât de migălos făcută/ de mester, direct/ în sticla de rachiu“ (claustrofobie).
Mariana Dan scrie o poezie concentrată, tonul ei este direct si chiar dacă prezentul păstrează din „miresmele“ trecutului, poeta ajunge cu mare usurintă la definitii impresionante. „moartea-i doar un vânt -/ uscătorul de păr topind/ ghetarii de la poli// te privesc în ochi/ în timp ce nasc pe blana neagră/ de-astrahan// îmi cos amintirile ca nasturii -/ as putea coase si urechile/ si nasurile/ păstrăvii si perlele// as putea coase lumina/ care mi-a curs odată/ peste inimă“ (moartea-i un vânt). Desi poeta are o legătură specială cu religia, eu o văd ca fiind mai mult gnostică: „printre chei/ aceeasi lună cu unghia tăiată-/ leagănul alesilor// cu care deschizi usa/ în formă de ou?// pe alb – numele alb:/ frica de dumnezeu/ sus-pusa/ din codita iepurelui// cel ales se spală pe dinti/ si trimite scrisori albastre// eu călătoresc cu religia mea/ pân-la umbra mesteacănului/ sub care mi-am îngropat/ pisoiul“ (IV/ în formă de ou), ea îsi asumă realitatea si scrie cu o dezinvoltură totală: „câte iluzii mai trebuie să derulez:/ litere cu noduri, fire si sfori, cântece de leagăn/ pentru viermii ce mângâie rădăcinile florilor/ si pentru oamenii care desfac lotusi de lumină si lacrimi;/ visez noaptea si-n amiaza mare – pe când privesc/ prin gura cheii/ chiar propria-mi grădină/ cu o fântână-n lucru al cărei sens/ e chiar săpatul – s-ar putea ca această noapte să fie/ chiar începutul diminetii în care am să te-ntâlnesc/ pe aleea cercului înterupt al gândurilor/ sub forma imponderabilă a umbrelor din mine,/ pe straturile sunetelor de ne-nteles/ dacă devin cuvinte// uitând de tine trăiesti din amintirea/ acelora care deschid una câte una usile camerelor/ si-ale tunelelor, care exprimă, sub formă/ de carne si sânge,/ contururile schimbătoare ale norilor călători./ asa sunt si cuvintele mele – o expresia a gândurilor/ despre tainele vietii. (…)// (…).“ (magdalena sau jocul cu mărgelele de sticlă).
Talentul poetei supus rigorilor propriei inteligente duce spre esentializare lucruri care par simple la prima vedere, dar a căror profunzime se află în carnea poemului. Desenele artistului Vlad Ciobanu sunt o prelungire a stării poetice, iar originalitatea Marianei Dan în a folosi imagistica, metafora si livrescul nu face altceva decât să aducă un suflu nou în poezia actuală odată cu volumul Îngerii din statie.
|
Niculina Oprea 10/25/2006 |
Contact: |
|
|