Prin sita vremii - ECOURI DE VACANTA
Toamna si-a intrat in drepturile ei, dar ecourile vacantei inca nu s-au stins. In vara asta am fost iarasi cu familia in Florida, nu departe de Miami, in Lauderdale, hotarata sa impletesc bagajul de impresii cu o binefacatoare relaxare. Voiam o despovarare a ochilor, a mintii si a sufletului si sa le dau libertatea sa faca ce doresc, sa zboare intr-o fluturare libera, fara sa le mane nimic din urma, iar timpul sa lipseasca complet din peisaj. La plaja, pe malul oceanului Atlantic, intinsa pe nisip, am rupt legatura cu filmul prezentului. Aveam acum un spatiu sufletesc liber in care amintirile puteau sa se legene in draga lor voie si sa se recladeasca treptat dupa un joc al memoriei numai de ele stiut. Treptat se construia cate un arc peste timp si spatiu aducandu-mi inaintea ochilor crampeie din viata mea demult pravalite in abisul uitarii si despre care nici nu mai stiam ca le-am trait. Apareau imagini calme chiar si din perioada razmeritei sprituale de pe cand luptam pentru autodefinirea propriei identitati. Nu mai era nimic din euforia sau deznadejea de altadata, din zvarcorilile existentiale, din suferintele izvorate din puritatea sufletului adesea usor ranit, din avalansa devastatoare a constiintei, din lumea dezradacinarii traita nu demult si nimeni si nimic nu imi cerea socoteala. Viata a devenit o scena imensa in care eu eram eroul principal pe care il priveam cu detasare, iar persoanele reinviate pluteau ca intr-un spectacol de balet. Trezite din cuibarele tacerii, unele imagini stateau prinse ca intr-un navod, iar altele nestingherite, parca jucau leapsa in capul meu zbenguindu-se si taindu-se una pe alta, recompunand noi tablouri. Asa ca la sfarsitul vacantei aveam un nou album al amintirilor cu noul lor contur croit de timp.
Nemarginirea apelor imi facea legatura cu Ministerul Relatiilor cu Neantul si spatiul nu mi se parea un obstacol de netrecut. “Care va sa zica, faceam constatarea devenita foarte simpla, eu stau acum pe malurile aceleeiasi ape, Atlanticul, cu prietena noastra Gabi Calutiu aflata in Spania, ce importanta are ca distanta se strabate in timp de 8-9 ore cu avionul.” Un avion trecand pe sus, imi trimetea gandul la cel care fusese pilotul si sotul meu, Paul. Ii vedeam constitutia atletica, pasul apasat, chipul frumos care, spre nelinistea mea, atragea admiratia femeilor. Ii vedeam parul blond care se armoniza atat de bine cu uniforma bleumarin. Albastrul de azur al ochilor ii lumina fata oferind-mi bucurie prin frumusetea gandului, a inimii, a fiecarei clipe petrecute impreuna, prin freamatul nestavilit al bucuriei ca avea o fetita cu chip de inger care ii semana. Momentul prabusirii cu avionul nu puteam sa mi-l apropii, nu voiam sa mai ajung in Valea Plagerii. Ramanea doar imaginea lui vie stralucind in locul unde vazusem avionul pe cer, in imparatia lumii mari, inafara spatiului si timpului, despovarat de tot ce este pamantesc. Si cand mi-a venit fireasca intrebare in gand “ cat timp a trecut de atunci?”, am simtit un gol prin care sufla un vant rece in ceafa si mi-am mutat privirea spre zarea mai apropiata de pamant. O cladire inalta, terminata cam in liniile operei din Sidney, ma trimetea in alte orizonturi. “Heiiii! Imi ziceam leganata de un alt gand. Ce lesne lucru ar fi fost sa imi duc existenta prin cu totul alte parti ale lumii! Daca nu pentru Canada ar fi facut copiii mei cererea de emigrare, ci pentru Australia, sau daca cei din Africa de Sud, unde au trimis formulare, ar fi acceptat inaintea Canadei?” Gandurile rataceau cu aceasi usurinta in largul lumii. Vegetatia tropicala din jur ma trimetea la frumusetile vazute in Republica Dominicana. Copacii contorsionati in surprinzatoare forme alcatuiau un peisaj ca in picturile abstracte. Imi reveneau imagini din Hawaii, cu horbota de flori si plante tropicale impletindu-si bogatia frumusetilor cu nisipul negru-zgrunturos al lavei recent racita. Fantasticul urias copac Banyan isi trimetea ramurile in pamant unindu-se cu propriul trunchi ingrosandu-l si sustinandu-l. Salile aeroportului erau o alcatuire de cateva acoperisuri de stuf asezate pe patru stalpi de lemn care tineau umbra unor banci pe care stateai ca sa admiri frumusetile ca-n Gradina Raiului.
Acestor frumuseti le-a venit randul sa adaugam altele care vor deveni si ele alte izvoare de amintiri. Atrasi de mirajul lumii de vis al apelor si de senzatiile ei speciale, am facut o plimbare cu vaporasul in largul oceanului pentru scufundari printre pesti si corali. Am trecut prin locuri care ne-au taiat rasuflarea. Stiam ca toata Florida este o ingenioasa tesatura de pamant si ape, dar aici am intalnit o zona cu o tesatura de largi canale, o Venetie moderna in care nu auzi “cantari de clopot”, ci o liniste plutitoare. Aici totul pare nou, proaspat, modern, desfasurandu-se pe spatii ample, cu cladiri moderne. Printre ele era o frumoasa vila verde a Tarzanului roman.
Mergand de-a lungul plajei, cladirile inalte se infatisau inaintea noastra cu noutati nascute din nevoia de adaptare la mediu. Uraganele devastatoare ori soarele ucigator isi gaseau impotrivirea cladirilor prin obloane care acopereau toate geamurile si balcoanele. Le-am privit chiar si din parasuta care ne legana deasupra oceanului in sportul numit parasail.
In partea de sud a peninsulei am mai petrecut o zi pentru scufundari intr-o fascinanta lume de corali si de pesti colorati. Ne-am desfatat si cu imaginea acelei salbe de insule numite Key, legate prin poduri peste ocean, o impletire a creatiei omenesti cu cea a naturii.
Un pod intre prezent si trecut ne-a oferit-o Titanicul, o reconstructie partiala in care poti sa retraiesti atmosfera si momentul dramatic al anului 1912. Cu lacrimi in ochi vizitezi cele trei clase de pe vapor, asculti muzica pe care orhestra a cantat-o pana in momentul final si pipai cu mana un bloc urias de gheata adus in muzeu pentru a te face sa simti ce intruchipa icebergul care a lovit vasul. De asemenea vezi obiecte personale expuse (manusi, carti, ochelari, prosoape...) si asculti relatarea vietii unor pasageri. Pentru o participare mai intensa, la intrare ti se da un card de identitate. In acel moment devii o persoana care in realitate a fost pe Titanic. In card ti se dau nenumarate detalii: varsta, sex, detalii de familie, meserie, numar de cabina, bagaje, etc. Din acel moment urmaresti destinul persoanei care ai devenit. Pentru ca in cele doua ore de vizita te identifici cu persoana din cardul dat, ti se moaie genunchii daca iti citesti numele la ‘Morti’ sau sari in sus de bucurie daca afli ca ai supravietuit. Cu mana rece de la atingerea icebergului ca si sufletul inghetat de tragedie si cu lacrimi in ochi, inchei vizita pe care o porti in cutele sufletului ca pe o cutremuratoare napasta omeneasca.
Dar cate alte interesante noutati nu ne-a oferit si aceasta vacanta, pe langa relaxarea ca intr-un fel de lentoare suava a poeziei!
Raman cu parerea nestramutata ca astfel de vizite in lume sunt o binefacere lasata de bunul Dumnezeu pe pamant.
|
Elena Buica 10/16/2006 |
Contact: |
|
|
