Inteleg dar nu pricep
Deunazi mi-au picat ochii pe un articol stiintific in care se anunta descoperirea recenta a unui al cincelea brat in spirala Caii Lactee. Pentru o mai buna intelegere de catre cititorul profan era redata alaturat imaginea binecunoscuta a nebuloasei vazute de sus, puzderie fascinanta de lumini si luminite intr-un vartej aspectuos, pe fundalul cerului imens si negru. Daca n-as fi citit nota de subsol, n-as fi bagat de seama ca in josul fotografiei era redata aceeasi spirala vazuta din profil, o linie subtire cat o muchie de liniar, aproape imperceptibila. Si undeva pe la mijloc, un punct luminos nici prea mic dar nici prea mare: sistemul nostru solar.
La atare viziune cosmica mi-au ramas gandurile intepenite si doar cu mare greutate am reusit sa cuprind cu puterea mintii inexplicabila capacitate a speciei noastre marunte de a se vedea dintr-un unghi asa de indepartat. Las la o parte faptul ca habar n-am prin ce mijloace tehnice uluitoare suntem in stare sa fotografiem spatiul de acolo, de unde cu siguranta n-a avut cum sa ajunga o sonda insterstelara trimisa de specia noastra in cosmos. In astfel de imprejurari ma napadeste o stare de mirare perplexa, ruda cu revelatia brusca pe care am avut-o la 12 ani cand, privind cu atentie o floare din gradina parintilor, am realizat pentru prima data existenta infinitului mic. Spre deosebire de alti copii care descopera imensitatea cu semnul plus in fata la ora de matematica, eu am percutat mai tarziu si pe cale empirica: pentru mine faptul ca o floare se poate divide la infinit in petale si alte parti componente fara sa dispara vreodata definitiv a fost prima ocazie de a gandi metafizic. Dar de ce sa ma minunez de vadita mea incetineala, cand pana si banala dexteritate de a-mi incheia sireturile mi-am insusit-o abia in clasa intai, desi faceam parte din fruntasii clasei?
Vazand eu asadar cat de departe merge puterea noastra de abstractie, aproape ca as putea spune ca simtim o oarecare satisfactie atunci cand ne demonstram noua insine cat de limitati suntem. Si-mi vine-n minte un alt paradox care-mi da de furca de-o vreme incoace cand e sa definesc prostia umana. Explicit, cum poate un om care, printr-o dotare defectuoasa a naturii, nu dispune de un aparat al gandirii suficient de complex, sa exclame la un moment dat plin de convingere: „Mai Doamne, da´ce prost sunt!”? Adica cum sa traiesti o viata intreaga cu un sistem de conexiuni relativ functional in cap, pe care stii ca te poti baza si cu care esti multumit, ca doar e al tau si nu cunosti altul iar brusc sa constati ca undeva in afara lui poate exista o extindere care iti lipseste si care la o adica te-ar face mai destept daca n-ar fi necazul ca tu esti cum te-a facut destinul? Cu ce fel de aparat ne cantarim noi in clipa in care ajungem la concluzia ca tocmai aparatul de care ne folosim nu e capabil sa-si vada propria marginire?
Asa se face ca intuim uneori ca dispunem de un aparat mental mai performant decat al vecinului de bloc (sa zicem) dar mai simplist decat al vanzatoarei de la paine, ca sa luam doar un exemplu. In speta tunam si fulgeram la adresa unei hoarde de prosti care par sa ne inconjoare din toate partile dar numai extrem de rar ni se intampla sa ne simtim noi insine prosti in raport cu altcineva. Cine stie cat de des am trezit si noi la randul nostru in altii suspiciunea ca am fi prosti cu gramada, dar spre norocul nostru ne-a slavat propria prostie de la a realiza ca tocmai ne-a luat cineva peste picior?
Ne deplasam mai departe prin viata construind ca furnicile la personalitatea noastra, adaugand pe ici pe colo experiente si cunostinte cu care ne miscam in limitele relativ fixe ale inteligentei cu care am fost facuti. Pe cine sa mai mire ca ne simtim cel mai bine in compania propriei persoane? Pai unde mai gasesti om care sa se potriveasca cu tine suta la suta asa perfect? Nimic mai tentant decat compania unei persoane careia ii plac aceleasi feluri de mancare, are aceleasi opinii politice, a citit aceleasi carti si se imbraca in acelasi stil. Cu riscul de a parea egoisti, indiferenti si infatuati, chiar nepoliticosi, recunoastem in sinea noastra ca ne oboseste compania multor semeni care se intampla sa nu fie de acord cu noi, pentru simplul fapt ca ne confrunta cu alte moduri de a rationa si ne obliga sa gandim flexibil, sa ne punem mintea la contributie, in ultima instanta sa consumam energie pe care am prefera sa o economisim din spirit de conservare.
Cand dam de cate unii care nu se simt bine cand sunt singuri, ii suspectam promt de dereglari mentale sau frustrari ascunse. In mod paradoxal, exista si astfel de oameni, chiar daca ne vine foarte greu sa pricepem cum au ajuns in atare situatie, oameni care nu se inteleg cu ei insisi. Au ei oare puterea asta magica pe care au avut-o oamenii de stiinta cand s-au ridicat deasupra propriului univers si s-au vazut din afara? Sau e ceva stricat inauntru, un scripete care nu transmite impulsul nealterat al armoniei cu propriile calitati si defecte, asa cum e cazul la ceilalti indivizi?
Ma tem ca paradoxul propriei noastre prostii ascunde un pericol mare, acela de a ne decreta centrul universului si a ne izola intr-o lume a noastra in care totul merge perfect. Egocentrismul care rezulta din atare atitudini se poate extrapola si lua forme de grup, extinzandu-se la nivel de natie, ca in cazul americanilor care recunosc ei insisi ca sufera de etnocentrism, extrapoland valorile propriei lor democratii la nivel de reteta universala pentru orice popor aflat aiurea in lume.
Sa ne bucuram asadar ca, in urma unor cercetari atente s-a ajuns la o concluzie pe care de fapt o cunosteam cu totii sub forma unei intelepciuni din popor: pana si cel mai inteligent om din lume are cinci minute pe zi in care e prost in toata regula. Sa zicem mersi si sa fim fericiti ca trece. Bogdaproste!
|
Gabriela Calutiu, 10/15/2006 |
Contact: |
|
|
