Note personale -CIRIPELI
Pentru mine nu e loc mai plăcut decīt un bolovan cald pe malul lacului. Mai sunt cīteva conditii: să fie soare, apa să stea linistită si să nu mă bată nimenea la cap. Ultima dată cīnd s-au īntīmplat toate astea, acum cīteva zile, s-a mai īntīmplat si altceva. Mergeam spre lac ca spre iubita mea prin iarbă, printre tufe. Auzeam puzderie de păsărele cum cītau sau scīrtīiau din pliscuri. Lacul era luminat dinspre sud unde se termina difuz un sul de nori venit din est. Acolo norii erau cenusii, foarte josi si se legau de lac printr-o perdea ce nu putea să fie decīt ploaie. Tocmai cīnd priveam spre ploaia ce venea sau ce stătea, a trecut prin fata mea o rată. Zbura ca o ghiulea dar pentru asta bătea din aripi disperată. După ea venea o păsărică mică, alburie, care nu zbura, plutea. Cīnd venisem spre locul cu pricina zărisem undeva pe iarbă, zburīnd de colo pīnă colo un fluturas mic-mic, cīt unghia degetului mic, portocaliu cu negru. Zborul īi era asa de aiuriut că nu cred că stia ce vrea să facă. Cred că nu stia nici că există. Bietul de el. Sau de mine. La mal, m-am īntins pe-o piatră mare să văd cerul si să-mi īndrept oasele. Pe cer, peste mine treceau fluturi Cardinal. Ba doi, ba trei, ba unul. Mai auzeam si apa clipocind la pietre. Nu stiu dacă ce intentionez să spun e adevărat sau nu. Nu reusesc să mă īntorc total la clipa aia. La clipa cānd priveam fluturii zburīnd. Cred că s-a īntīmpalt ceva miraculos, că m-am trezit că existam īn două locuri diferite: unul īntins pe piatră si altul cam la patru metri mai īn sus pe mal, cu fata īnspre lac. Nu pot să spun nici dacă a fost o clipă sau au fost două. Vedeam si cerul si păsările īnotīnd. Era mai mult decīt straniu, era īnfricosător. Intrasem īn panică. Si īn plus auzeam vorbe amestecate, īncurcate. Cine putea să vorbească răgusit, ascutit, susotit? Cīti erau? Unde erau? Ce era cu mine? Vedeam cerul, rate si niste păsărele mici, cu piciorusele ca niste scobitori, alergīnd agitate printre pietre. Erau ca niste spiridusi. Vorbeau ele? Ce dracu am īnebunit? Sau vocile astea vin din lac? Le auzeam de două ori: mai bine pe unele dintr-o postură si mai rău pe celalte din cealaltă. pămīntul
tremură
aerul
da
ploaia
otrăvite
Intre vorbe era un sīsīit, un ciripit neīntrerupt, ceva ce le acompania. Tremură si pămīntul veneau dintre pietre, iar celelalte sunete veniseră dinspre apă. Pe mal fiind, am simtit că nu ating cu tălpile nimic si c-as putea să curg la vale īnspre apă. Să aud mai bine. Ele vorbeau, cine altcineva? Eram consternat de două ori: de voci side cei doi din mine. Mă străduiam din răsputeri să deslusesc mai bine si totodată să-mi revin. Făceam eforturi contradictorii, venite poate din cele două atitudini, din cele două jumătăti din mine. Una din ele auzea mai bine, celeilalte īi era mai frică. Si atunci mi-a fulgerat ceva privirea. Violent. Mi-am revenit. Peste mine, pe cer, trecea un avion, ce mi-a reflectat īn ochi raze de soare. Doamne, sīnt īncă normal? Apa clipocea īn continuare: ciulic, gluoc, dlag, ai, colboc. Respiratia a īnceput să mi se linistească si-mi dispărea si sperietura. Nu sīnt ele, păsărelele astea, prietenele mele? Si lacul? De ce mă sperii? Tremură, pămīntul, ploaia
ce-si spuneau? Ce-si spun? Nu mai deosebeam nimic din ciripitul si din gīgīitul lor. Pluteau pe apă, se scăldau, misunau printre pietre, ciuguleau. Mai vorbeau īntre ele sau cu lacul? Sau cu mine? Privindu-le, nu-mi părea că le-as interesa deloc. Eram ignorat complet. Doar dacă m-as fi amestecat īn treaba lor m-ar fi băgat īn seamă, s-ar fi īndepărtat de mine. Cīnd ne amestecăm īn viata lor, cīnd le otrăvim cu chimicalele noastre si prostia noastră, atunci mor asa frumoase cum sīnt, ca niste zīne mici si mari, albe si negre si pistruiate. As vrea totusi să cred că lacul va rămīne la fel alte două milioane de ani: albastru, verde, cenusiu, garnisit cu sălcii si cu păsăret. As vrea să fiu liber să stau pe piatra asta pīnă mīine dimineată, să ascult lacul, păsările si să număr fluturii. Să se plimbe furnicile pe mine, să-mi fie foame si să mănīnc măciese. Să mă plouă si să-mi usuc hainele prin sălcii.
Să nu-i mai văd pe cei ce nu văd lacul.
|
Viorel Neacsu 10/8/2006 |
Contact: |
|
|
