Group of Seven ( II )
Franklin Carmichael
Născut în Orillia nord de Toronto , în 1890, Frank Carmichael a ucenicit în atelierul părintelui său, anume la încheierea cărutelor, trăsurilor s.a.m.d., până în anul 1911. La vârsta de 21 ani părăsi meseria învătată, pentru că îl atrăgeau aspiratii mai înalte. Se angajă pe drumul tiparului, lucrând pe rând la mai multe întreprinderi. Nemultumit să-si schimbe numai directia preocupărilor, în căutarea unui venit ce să-i înlocuiască sursa de bani de până atunci, se înscrise si la Colegiul de Artă Ontario din Toronto, unde a fost elevul lui William Cruickshank si George Reid. Aici i-a avut colegi pe Tom Thomson si pe altii din viitorul Grup al Celor Sapte. Pentru perfectionare, se înscrise la Académie Royale des Beaux-Arts din Antwerp (Belgia), în 1913. Revenind în Canada, împărti un atelier cu Thomson, în Studio Building, în 1914. Influenta prietenului numit o resimti cu putere în arta sa. Cel mai tânăr dintre aceia care vor forma Grupul Celor Sapte, el îi va însoti săptămânal la peisaj si va face pasi mari în surprinderea realitătii si în procesul transpunerii ei. Dar chemarea către viata caldă a familiei si a perspectivei unei existente mai ordonate îl conduse în fata altarului curând. Din păcate, timpul rezervat picturii va fi pus în balantă cu acela închinat sustinerii alor săi.
Abia în 1923-4, când grupul de prieteni hotărî o îndelungată excursie de lucru în Nord, se realipi si el truditorilor cu penelul ce-i erau dragi. O mare perioadă de timp, de la nuntă încoace, a fost ‘pictor de duminică’, schitând în Orillia de bastină o dată pe săptămână si îngăduindu-si numai o dată pe an o vacantă de sapte zile petrecute departe de casă, dedicate toamnei si frumusetilor acesteia.
Iată pricina pentru care s-a apropiat mai mult de membrii tardivi ai grupului, cu toate că s-a numărat printre cei care l-au creat. Amicii săi au fost: Fitzgerald, Casson si Holgate. Deducem din această remarcă faptul că Franklin Carmichael s-a situat singur la marginea mănunchiului artistic urmărit de noi, din motivul expus, la care se adaugă diferenta de vârstă, ca si faptul că a obtinut câstigul necesar întretinerii familiei sale din arta comercială. Pe când ceilalti preferau să se angajeze în profesorat, deoarece simteau că practicarea artei comerciale (cu care se lansaseră în tărâmul plastic) constituia o înjosire a personalitătii creatoare. Poate că această opinie cvasigenerală l-a determinat si pe Carmichael să-si închine anii de mai târziu învătământului artistic. A predat la Colegiul de Artă Ontario, unde studiase odinioară el însusi.
Dotarea sa naturală făcea din el o exceptie printre pictorii generatiei sale, ba chiar printre toti pictorii lumii (lăsându-l de o parte pe...Ingres). Franklin Carmichael era un virtuoz înnăscut al flautului, fagotului si violoncelului, pe care le tinea în mare cinste si cânta la ele cu devotiunea unui artist amator. Aceasta i-a făcut pe unii comentatori ai operei sale plastice să urmărească ritmicitatea si muzicalitatea ce se împleteau cu tehnica si cu mestesugul de pictor, mai ales în lucrările lui de început, unde decelau semne ale artei tapiterului ce se multumea să juxtapună culorile după gust. La tridimensionalitate si profunzimea spatiului, artistul a ajuns abia mai târziu.
El a reabilitat acuarela. L-a câstigat si pe A. J. Casson la nobila patimă a acuarelistului. În viata acestuia, rolul lui Franklin Carmichael este esential, după cum s-a văzut. Cei doi si cu F. H. Brigden au fost fondatori ai Societătii Canadiene a Pictorilor în Acuarelă în 1925. Carmichael a fost presedintele acesteia în perioada 1932-1934. A fost membru fondator si al Grupului Canadian de Pictori, în 1933. A predat la Colegiul de Artă Ontario din 1932 până în 1945.
“Lacul Wabagishik” constituie una dintre cele mai impresionante picturi ale sale, prin alăturarea verdelui cu nenumărate nuante închise de albastru amenintător, depus în fâsii în miscare, albastru al unor pânze de ploaie năpustite asupra pământului în locuri distincte, bătute din ceruri cu coloane de apă rece, si alăturarea de un alt cer, destul de pur, rămas neatins de furtună, pentru ca înfrătirea tuturor acestora, atât de naturală, să zgândăre privirea. Privelistea din “La Cloche”, dimpotrivă, constituie o amplă dezvăluire a rocilor lutoase, tinut când si când spart de apa ce formează lacul plumburiu, în etape tot mai depărtate, întreg barat de gheturi la baza de jos, iar la cea superioară topindu-se în lumea bleu lăptoasă a unui cer în mod inegal acoperit de nouri. Armonia coloristică din lucrare reapare si în alte cartoane ale colegilor din Grup, datorită, probabil, faptului că lucrau împreună, în excursiile lor active, în fata acelorasi decupaje ale naturii. Tocmai din temerea de acest aer comun, A. J. Casson a preferat să calce de unul singur prin alte locuri decât amicii săi si să reveleze publicului frumuseti distincte al patriei comune, frumuseti dezvăluind propria sa personalitate.
În “Tărmul de Miazănoapte”, florile sălbatice din prim plan acoperă întreg fundalul linistit al păcii unor munti împăturiti în depărtare în nea, acoperă cu rosul de culoarea steviei, a morcovului, a trandafirilor, explozie primăvăratică, tonică. “Lacul Oglinzii” constituie cea mai desăvârsită lămurire a propriului nume, ambele maluri acoperite cu plăpumi deluroase, strecurându-se între verde si violet, cu un desen precis delimitativ, aruncându-si asupra perfectei netezimi a undei reflectările egale în intensitate cu arborii si clinurile ce le-au proiectat. Jocul dintre realitate si oglindirea ei este echilibrant si mă miră că tabloul nu este folosit în tehnica vindecării în psihiatrie, după cum există piese muzicale dedicate acestui scop.
Gravura în lemn “Un colt bătrânesc. Panoul de afisaj” alege unul dintre subiectele cele mai neobisnuite pentru tehnica aceasta. Fiindcă acel colt mentionat în titlu, este unul unde face un cot o îngrădire compusă din câteva bârne paralele, negeluite, uscate, decolorate de ploi. Pe un băt înfipt în pământ se tin tepene niste scânduri bătute una deasupra celeilalte, astfel încât să se poată expune o mână de anunturi ale băstinasilor, unul îsi vinde vaca, altul caută pământ de cumpărat, acesta vrea să schimbe un armăsar pe altul mai tânăr, acela s-ar mai însura odată, dar locuieste în mlastină si nu poate veni frecvent să-si caute muiere; în sfârsit, un “Festival” care va constitui bucuria tineretului. Si asa mai departe.
Să insist că desi alb-negru, întregul este nespus de colorat? Nu, deoarece asta trebuie repetat cu ocazia fiecărei gravuri ce o vom mai întâlni de aci înainte. Cum ar fi “Biserică la Burkse Fall”, unde turla ce înteapă înaltul abia de este schitată de profil, cu casa parohială alăturată si cu o magazie ce urmează a fi demolată, toate răstignite pe un cer ca smoala. Cum este “Lake Hills La CLoche”, în care nuantele de cenusiu smuls negrului si rar intersectându-se cu un alb zgârcit, crează o autentică simfonie a muntilor îmbeznati, dispusi în cercuri extinzându-se în jurul lacului cu aproape invizibile ondulări aduse de adieri. Cum va fi “New Bissatt”, asezarea rurală cu două-trei case de lemn, cu un stog în care sunt înfipti multi pari, să nu fie răscolite paiele sau cocenii de vârtejurile putând oricând coborî în josul muntilor din spate cari, în sfârsit, se deschid către un cer mai luminat decât aiurea. Cum se înfătisează “Casa tărănească bătrânească din Ontario”, cu cele două corpuri ale sale, unul etajat, gravură în negru si brun (cerul!). Ori fructele de zăpadă “Snowberries”, specifice zonei, surprinse de gravor pe o tijă unică, cu gogoloaie strânse într-o pielită albă, pe acelasi fond maroniu. Sau linotipul “Pom”, de o simplitate extremă, fiece motiv apărând numai în siluetă.
Experienta lui Franklin Carmichael nu este numai una plastică, ci constituie o experientă a iubirii pentru Natura patriei si pentru Patrie însăsi. O descoperire a Patriei pe calea uimirii îndrăgostitului.
|
Mihai Radulescu 10/4/2006 |
Contact: |
|
|
