I.D. Sirbu
Nu cred ca viata mea a fost interesanta. / I.D. Sirbu
Aceste cuvinte sunt dintr-un interviu dat de I.D. Sirbu in 1989, cu putin timp inainte de a pleca de tot. Nascut in aceeasi zi in care se semna Tratatul de Pace de la Versailles, 28 iunie 1919, la Petrila, fiu de miner, I.D. Sirbu va adera de tânar la miscarea comunista, ceea ce ii va aduce multe necazuri.
Dupa 1944, faptul ca a fost „ilegalist“ nu a impiedicat regimul comunist sa-l condamne la peste sapte ani inchisoare, pentru „omisiune de denunt“; pretext pentru faptul ca a refuzat sa denigreze public pe marii lui profesori de la Universitatea din Cluj, printre care Lucian Blaga si Liviu Rusu.
Sinteza vietii sale este cuprinsa in interviul amintit, din care selectez o mica parte. „Nu cred ca viata mea a fost interesanta. Acum, ca am ajuns la acest liman, la care suntem obligati sa ne facem bilantul, spre regretul meu, trebuie sa recunosc ca viata mea, biata mea viata, nu a fost nici tragica si nici comica, nici aventuroasa, nici banala. Am supravietuit subexistând. Am durat si am indurat, sperând. Am trait sub semnul ridicolului. (…) Am avut cea mai sanatoasa origine, am fost cumplit de pedepsit de aceasta origine. Am fost batut de legionari - aproape aceiasi legionari m-au verificat si pe linie de partid.
Am fost, in 1947, cel mai tânar conferentiar din tara, ca in 1964 sa ajung cel mai batrân vagonetar din mina stramosilor mei, in Petrila. […]
Ca sa pot trai, am fost nevoit se uit si sa iert; ca sa fiu la rândul meu uitat si iertat“. (Nu pot sa nu fac o comparatie cu alt mare om, oltean, Petre Pandrea, cumnatul lui Lucretiu Patrascanu, care, comunist fiind, a suferit si sub legionari si a facut puscarie consistenta si umilitoare si sub comunism).
La iesirea din puscarie, lui Sirbu i s-a oferit ca singur loc de munca postul de vagonetar in mina. (Isi facuse si o carte de vizita; Ion D. Sirbu, vagonetar).
Când a venit din nou la Petrila, mama lui i-a spus: „Din valea asta nu poate pleca nimeni“.
Si totusi, cu timpul a plecat, având ca ultim domiciliu obligatoriu Craiova (pe care o numea, cu umorul care nu l-a parasit niciodata, Isarlik), pe care a onorat-o prin prezenta sa, fiind unul dintre cei mai mari oameni de cultura din toate timpurile care au locuit in aceasta urbe. Dupa moartea sa, literatura de „sertar“ pe care a lasat-o a fost o adevarata revelatie, reliefând alta latura a activitatii sale si clasificându-l, fara nici un fel de dubii, drept unul dintre cei mai mari prozatori români postbelici.
Ceea ce m-a impresionat la domnul Gary, printre multe altele, a fost dragostea de tara, curata, obiectiva, venind din strafundurile istoriei si din sufletele atâtor mii si mii de stramosi. „Ne-am dat seama ca noi nu suntem numai noi; si daca am sterge cu duhul bunavointei ceea ce ambitia si falsa credinta au asezat acolo, am vedea ca in strafunduri dainuie inca puternic spuza de foc batrân; iubirea de tara. Am incercat uneori s-o coloram, am imbracat-o in podoabele desarte ale timpurilor noastre, am murdarit-o uneori, dar nu am schimbat-o niciodata.
Si astazi, la rascruce de drumuri, tot la ea ne intoarcem. Si suntem fericiti ca, dupa toate prabusirile prezentului, dupa toate cutremurele gândului, sperantele inghetate gasesc aici caldura din belsug“.
Sâmbata trecuta, in holul Teatrului National craiovean, a avut loc o intima comemorare a marelui carturar, plecat grabit, cu putine zile inainte de Revolutie.
Unul dintre vorbitori presupunea ca aceasta graba a fost premeditata. Litera „D“ din Ion D. Sirbu este initiala numelui Dezideriu, care ar insemna „cel ce doreste“. (Prin arhivele puscariilor, contopistii il scriau „Derizoriu“).
Daca domnul Gary ar mai trai si azi ar vedea ca majoritatea suntem „Dezideri“, dar avem parte doar de „derizorii“. Domnul Gary ar suferi sa stie ca ortacii lui din Petrila au fost manevrati sa schingiuiasca frati de-ai lor, pentru perpetuarea puterii celor care au contribuit la condamnarea lui la puscarie. Poate mai mult decât umilinta puscariei l-ar fi durut lozincile „moarte intelectualilor“ sau „noi muncim, nu gândim“.
Deunazi, una din marile personalitati ale Uniunii Europene spunea ca, daca s-ar lua ca unic criteriu de aderare cultura, România ar fi de mult in UE. Va dati seama acum de ce au fost intemnitate si asasinate atâtea valori ale culturii noastre? De ce atâtor mari oameni de cultura le-a fost ingradit sau chiar refuzat dreptul de exprimare? De ce salariile profesorilor, cercetatorilor, artistilor sunt atât de ridicole?
Unul dintre romanele lui I.D. Sirbu publicate postum se numeste „Adio, Europa“. Se pare ca vom intra in Europa; dar cam in genunchi. Ceea ce nu s-ar fi intâmplat daca marile valori n-ar fi fost anihilate sau obligate sa plece.
Aceasta vale, care se numeste România, a devenit o imensa inchisoare in care noi suntem si detinuti, si gardieni. S-ar putea pleca din ea; dar la ce bun.
Cei mai multi vor pleca in suflet cu ea. Asa cum bogatasii cumpara castele din Scotia, cu fantomele lor cu tot, le demonteaza si le reconstruiesc pe pamântul lor, tot astfel, românii care sunt români, când pleaca, demonteaza casa parinteasca, biserica din sat, cu icoanele, sfintii si mormintele stramosilor, si le recladesc in suflet, acolo unde viata si realitatile ei i-au determinat sa plece.
Si spera ca intr-o zi vor putea reveni.
|
Cezar Avramescu 9/27/2006 |
Contact: |
|
|
