Carciumarita - eseu
Eram niste băietani de treisprezece-paisprezece ani, care nu stiam multe. Îmi vine să cred că nu stiam nimic. Aproape jumătate din clasă rămăsesem singuri doar cu mamele noastre. Tatii, pe santiere, după ce veniseră cu bine de pe front. Nu stiam de ce. Nu stiam cine, nici ce îi alunga de lângă familiile lor. Nu stiam de ce slujbele pe care le aveau, potrivite unor licentiati, unor bacalaureati, unor muncitori calificati, pe neasteptate nu mai erau bune pentru ei. Toti căutau cu lumânarea servicii de necalificati sau se dădeau drept zugravi, vopsitori, pontatori. Mai ales să lucreze pe santiere îi atrăgea. La scoală ni se spunea că era bine asa. Noi simteam numai foamea, frigul si îngrijorarea mamelor la primirea câte unei cărti postale sau dacă aceasta nu venea. Când si când, unele mame găseau pe prag o ultimă carte postală. O înstiintare. Asa arăta sfârsitul unei căsnicii si al unei vieti. Sau o veste adusă de câte un necunoscut amărât ca vai de lume.
Tatăl lui Gomoiu nu era plecat. Era prea bătrân să muncească prin străini. Pe deasupra, era si cârciumar, cu bodega-n două camere ale casei lor cu două fatade, la coltul a două străzi. Stiuse să se aranjeze, asa vorbeau mamele noastre. Mie nu prea-mi venea s-o cred. Îl cunosteam pe Gomoiu ca-n palmă. Sedeam în aceeasi bancă. Si pe frate-su cel mic. Si pe soru-sa. Săraci ca si noi. Bazonati, peticiti în coate si scâlciati la tălpi. Chit că aveau ce mânca (măcar, mai mult ca altii), tot străvezii erau.
– „Da, dar tu esti verzuliu ca o cireasă necoaptă”, îmi dădea replica mama, râzând si plângând si pupându-mă că luam apărarea prietenului meu cu atâta seriozitate.
În orice caz, orice culoare as fi avut si oricare ar fi fost culoarea lui, era mai bine să ai un tată pe lângă tine. Mie mi-era dor de al meu. De aceea:
– „Ce mai zice tatăl tău?” îl întrebam în fiecare dimineată pe Gomoiu, să mai aud si eu, asa, prin telegrafie fără fir, o părere de tată.
Când Gomoiu îmi răspundea, îl ascultam cu gura căscată de parcă ar fi fost om mare.
Într-o dimineată, după ce Gomoiu lipsise două zile la rând:
– „L-au arestat pe tata.”
Am rămas prostit. Era ca si când mi-ar fi spus că de atunci înainte eram orfan.
– „Au venit trei găligani noaptea pe la 2 sau 3, cu pistoalele-n mâini. Au răsturnat casa pe dos. Ne înjurau pe toti si-i dădeau zor că ne-mpuscă, nu stiu de ce. I-au poruncit mamei să-i pună-ntr-o valiză o cămasă, o pereche de izmene, una de ciorapi. N-au lăsat-o să adauge nimic de la dumneaei. Au răsturnat valiza pe dusumea, dacă a-ndrăznit să vâre a doua cămasă si... si a trebuit s-o facă din nou, după ce s-a asezat în genunchi în fata lor si se agătase de fluierele picioarelor unuia care părea că era seful. L-au suit într-o masină si l-au dus. Nu mi-a fost frică deloc. Frate-meu si soră-mea, însă, erau morti de spaimă. Se uitau la ei cu ochii-nchisi.”
– „Dar mama?”
– „Plângea.”
– „Si tata?”
– „Drept ca un ostas. Doar când a privit-o ultima oară pe mama avea un ochi umed.”
– „Care?”
– „Nu-mi pot aminti. În clipele alea mă gândeam la altele.”
– „La ce?”
– „Că deveneam capul familiei. Că trebuia să preiau si conducerea crâsmei.”
– „Si? Nu mai vii la scoală?”
– „Mama nu-i de acord. Zice c-o scoate ea singură la capăt. Noi să ne vedem de carte.”
*
– „Cică-n cămăruta din spate se adunau niste dusmani ai poporului si puneau la cale răsturnarea regimului”, spuse îngrijorată madam Petrescu.
– „Stiu c-am vorbit cu o vecină de-a lor.”
– „Eu mi-am luat curaj si m-am dus la Gomoaia. Mi-am zis: o fi având, maică, nevoie de ceva. Măcar de-o-mbărbătare. Si am sunat. Nenorocire mare!” îsi făcu semnul crucii prietena ei.
– „Să ne ferească pe toti si pe noi!” se sperie mama.
– „Cică-n noaptea aia l-au bătut fără oprire. Si-a doua zi la fel.”
– „Oameni sunt ăstia?! Blestemati! Rusinea lumii!” se încrâncenă mama. „Am auzit că leagă omul de glezne si-apoi de mâini, cu ele-n fată. Si-l pun să sadă si-i petrec mâinile peste genunchi. Pe urmă cică-i vâră o rangă de fier peste încheietura coatelor si pe sub genunchi. Pe urmă doi insi apucă ranga si mi ti-l răstoarnă cu capu-n jos. Lasă ranga pe două mese, tot cu el spânzurat, si se pun să-l bată la tălpi până-i fac oasele zob. Asa o fi?”
– „Asa, că oamenii nu minte!” îsi dădu-n vileag Petreasca acordul cu un dezacord. „Cum altfel? Că-i schilodeste! Nu-l stii pe Vasile, de-a iesit bosorog?!”
– „Da’ ăia de n-a mai iesit deloc?!” o luă pe urmele ei si mama, ametită de cele discutate.
– „Apoi, io mă duc, madam”, suspină adânc coana Petrescu.
O sărută pe mama zgomotos si umed. Sterse o lacrimă de la coltul pleoapelor. Îmi muie si mie fruntea. Si plecă.
*
Doamna Gomoiu sezuse la fereastră, mi-a povestit colegul meu, asa cum primise ordin. În asteptare. De la unsprezece încolo putea apare. Da, chiar tatăl lui Gomoiu, sotul ei! Nu, nu avea să fie eliberat. Era doar în trecere. Însă acesta era prilejul să-l vadă. Urma să sune cineva la usa lor, atunci când se apropia clipa cea mare. I se spusese să se prefacă a vorbi cu persoana aceea. Ca si când nu ar fi văzut masina, ca si când nu ar fi stiut despre ce era vorba.
Încă nu se luminase de zi că ea stătea de pază la fereastră. Si dacă i s-ar fi comunicat cu două zile mai devreme, două zile si-o noapte ar fi întepenit de planton acolo. Avea răbdare si era hotărâtă să execute întocmai. Că de ar fi încălcat regula stabilită, dacă ar fi urlat, ori ar fi sărit înaintea masinii, s-o oprească, dacă si-ar fi smuls părul din cap, lui ce-i rămânea decât să-si caute moartea cu zile, izbind cu pumnii si picioarele, muscând, sugrumând, cercând să se libereze? Nu, avea să fie cuminte. Stană de piatră.
Când a sunat, a deschis. A rămas în prag, cu privile întepenite către stradă. A văzut masina. Nu se astepta. A încetinit viteza, aproape să stea locului. Pe urmă, pe neasteptate, s-a destins ca un arc negru si a pierit într-un nor de colb si fum de la esapament. Atât.
Pe seară, au ridicat-o si pe doamna Gomoiu. Pe la 1 noaptea au adus-o înapoi. Se purtaseră politicos, de ca si când discutau între prieteni. Dar cu el cine putea sti ce făceau? Voiau să afle unde-si ascundeau complotistii tipografia. Le-a spus că nu stia despre care complotisti era vorba si nici despre ce tipografie. Atunci l-au adus si pe el de fată. Purta niste ochelari sustinuti în spatele capului de un elastic puternic, iar în loc de lentile, erau astupati cu tablă ruginie, să nu vezi prin ea decât moartea. Îl împinseseră în birou ca să-l confrunte cu ea. Ca să-l chinuiască, îl lăsau să-i audă glasul, însă nu-i dădeau voie s-o mângâie cu privirile.
– „Auzi, băi, prostule: nu există tipografie!” îsi iesi din pepeni anchetatorul, de la primele cuvinte. Se vedea limpede că despre existenta acelei tipografii discutaseră ei doi îndelung. „Mă iertati, doamnă. Altfel nu am cum să mă adresez sotului dumneavoastră. Nu merită alt calificativ. Se lasă înjurat, se lasă bătut, se lasă înfometat, se lasă ars cu tigara, se lasă pus în lanturi, în cătuse, se lasă aruncat în butoiul cu apă rece, se lasă chinuit cum nici nu vă puteti închipui, pentru că nu vrea să înteleagă de vorbă bună si pace!... Urmăream o tipografie functionând ilegal. Am crezut că i-am dat de urmă. Dumnealui a negat că ar fi existat. Toti au negat. Lucru obisnuit. Nu ne sperie ei cu de-astea. Si bine am făcut că nu ne-am speriat. În cele din urmă, domnul Gomoiu, sotul dumneavoastră, dobitocul aici de fată, a recunoscut că tipografia exista. Numai că s-a dovedit, cu mari eforturi din partea noastră si sudoare, că tipografia, de fapt, nu exista: ăstia nu aveau tipografie, oricât am fi dorit noi să aibă. Mă rog de Gomoiu să retracteze cele ce a spus. Toti ăilalti dăduseră înapoi: nu mai aveau tipografie! Dacă nu voia să-si retragă si el vorba, atunci să ne spună unde tinea tipografia. Dacă puneam mâna pe ea, dovedeam că exista. Dacă nu ne putea nici în ruptul capului rosti adresa ei, însemna că nu o puteam dovedi. Deci ori noi eram niste dobitoci care înghiteam orice tâmpenie ne vindeau ei, ori ei erau niste dobitoci care se acuzau de lucruri neadevărate. Mă-ntelegeti? Îi făgăduiesc bărbatului dumneavoastră că-l duc acasă dacă mărturiseste adevărul că nu exista tipografie. Îl duc. Nu chiar acasă. Prin fata casei. Îl aduc înapoi. El, nu: că există tipografie!!! Nu vrea să recunoască adevărul, nu vrea si pace! N-am nevoie, doamnă, de tipografia lor. Nu am ce face cu ea! Ce are cu mine sotul dumneavoastră de tine mortis să mă încarce cu tipografia asta?! N-am destule belele pe cap? Vrea condamnare?! Păi, îl condamn în mod sigur. Vrea pedeapsa cu moartea? Nu-i făgăduiesc că i-o obtin, dar un glont pentru el, tot o să găsesc eu... Dar n-am nevoie de o tipografie pe care n-o pot scoate din pământ! Ce vrea? Să fac eu o tipografie si să zic că aia e?! Nu mă apuc să fac tipografii la vârsta mea, doamnă. Am altele de făcut. Nu-i dau nici o tipografie ca să-i fac pe plac. Stiu ce-i cu el. E speriat. Spuneti-i dumneavoastră, că poate vă crede, convingeti-l să înteleagă că nu mai este necesară tipografia pe care a recunoscut-o. Rup declaratiile lui vechi si nimeni n-o să i le reamintească în veci. Astept o declaratie nouă, fără tipografie!’
Dar tatăl lui Gomoiu nu mai putea întelege nimic pentru că, de pe atunci, nu mai era din lumea aceasta. I se hotărâse soartă de sinucigas. Să fie socotit dement, ca să se poată explica încăpătânarea lui de a declara tipografia. S-a trecut la sinucidere după confruntarea cu fiul său, colegul meu de bancă; tot fără rezultat, pesemne.
*
Această confruntare a fost crucială pentru colegul meu. A înnebunit de-adevăratelea, spre deosebire de taică-su. A fost retras de la scoală. După câteva luni de internare la Central, i s-a dat drumul, dar nu mai era nimic bun de capul lui. Îl întâlneam uneori pe străzi, ba îmi făcea câte o vizită si pe acasă. Mă recunostea, adică stia cum mă cheamă. Însă în câte povesti de spionaj mă amesteca mă apuca groaza! Într-o seară am socotit că a întrecut măsura: m-a acuzat în fata mamei si a doamnei Petrescu. Să-mi zică mie că eu puneam băietii din filieră să-l curete!
A doua zi mi-am făcut timp să trec pe la fosta lor cârciumă retransformată în locuintă. Am luat-o pe mama lui pe departe. M-am interesat dacă era acasă Gomoiu. Aflând că era plecat, am răsuflat usurat. Am încunostintat-o pe doamna Gomoiu cu încetisorul, să nu-mi jignesc prietenul, să n-o jignesc pe dânsa. Să fie toată lumea multumită, dar nici eu, nici mama să nu mai pătimim. Să nu ne mai toarne otet în binete. Să-l lămurească, să-l mângâie, să-l vindece. Femeia m-a ascultat cu răbdare. Cu răbdare de mamă. Mamă pentru el, mamă pentru mine. Mi-a zâmbit, a lăcrimat, a făgăduit.
Deodată, s-a oprit din vorbă. A dat buzna pe usă, cu un carnetel sifonat de folosire într-o mână si în cealaltă cu un capăt de creion. Abia atunci am priceput că nu mă prea ascultase. Într-adevăr, tot timpul privise peste umerii mei, undeva pe stradă. Îsi încordă creturile ochilor, să vadă mai limpede, ca si când ar fi vrut să facă a-i curge de sub pleoapă, după ce o preschimba în lacrimă, o ceată ce o incomoda.
– „Drăgută, uită-te ce număr are masina aia”, îmi ceru ajutorul.
Va să zică, după asta se uita. Am făcut efortul de a descifra numărul. Era stationată prea departe si pentru mine, mult mai tânăr ca dumneaei.
– „Dă fuga, te rog mult... Citeste-i numărul si vino să-mi spui.”
Când m-am achitat de rugăminte, l-a notat cu băgare de seamă în carnet.
Vorbea ca pentru sine însăsi.
–„Mi-au cerut să notez toate masinile ce opresc acolo... Pentru binele celorlalti copii, ziceau...” Tăcu o clipă prelungă, de ca si când si-ar fi scrutat sufletul. Apoi: „Sunt atât de singură... Drăgută, sunt tare singură...”
|
Mihai Radulescu 9/21/2006 |
Contact: |
|
|
