In lumea lui Rob Gonsalves - un mare artist canadian
Până ieri, 6 sptembrie, nu-l cunoscusem pe Rob Gonsalves. Dacă Ben australianul nu-mi trimitea acea diaporamă, cine stie când as fi aflat despre Rob? Fără să dau atentie titlului acelui fisier atasat, care mi-ar fi dezvaluit si autorul, am deschis diaporama, curioasă să văd ce era înauntru. Scriu aceste impresii mânată de entuziasmul ce m-a înflăcărat, în acest ceas târziu de noapte, când a 37-a imagine încheia seria acelor tablouri.
Trecând din pictură în pictură, pe masură ce avansam în miezul acelei diaporame, încercam să aflu cine pictase acele “idei” de “magic realism”. Magritte? Da, poate... Desi atunci când i-am vizitat expozitia la Palais des Beaux Arts de Bruxelles nu văzusem acele opere. Numele autorului l-am căutat zadarnic pe acele reproduceri în format electronic. Stilul, îmi era oarecum familiar si mă ducea cu gândul când la Dali, când la Magritte. Picturile din acel colaj basculau între formele suave, aproape fără contur, dar încărcate de sens, ale lui Dali si ideile pictate sub un clar contur, în culori vii, ale lui Magritte. Dar nu am găsit nimic care să-mi amintească de vreun elefant pe picioare filiforme, nici de vreun nud gânditor; n-am găsit nici o Fecioară cu pruncul, nici o sferă, nici un măr, nici un melon, nici o pipă, nici o colivie în pieptul batrânului de sub mantie... Erau doar imagini în oglinzi imaginare, tăiate sub diferite unghiuri.
Asadar nu era nici Dali nici Magritte. Elemente din pictura lui Magritte se regăsesc totusi în picturile lui Gonsalves. Un exemplu ar fi acele treceri ale omului în materia obiectului cu care este în contact. “Georgette au piano” nu-si plimbă degetele pe clape, ci degetele devin clapele însesi, albe si negre. Pictura lui Gonsalves continuă parcă pictura idolilor dispăruti, care ar mai vrea încă să picteze, de dincolo. Asa se face că “La maison du mystčre” a lui Magritte se metamorfozează în “White Blanket”, îmbogătindu-se totodată cu elementul uman. Casa lui Magritte pare să fi traversat două anotimpuri, în tabloul lui Gonsalves. Vara a trecut deja în iarnă, aducând cu ea elementul nou, purificator - acea tânără dormind sub o pătură de zăpadă asternută în fata casei. Zăpada este împărtită în mici “diferentiale” care repetă motivul plăpumioarelor calde de puf.
Elementul repetitiv, acel ingredient miraculos care dă savoare tablourilor lui Gonsalves, este acea noutate care îl distinge net de predecesorii săi. Lumea lui este o permanentă redimensionare a obiectului material, până la obsesia transfigurării lui în subiect uman. Elementul care se repetă pare a fi în miscare perpetuă, venind de departe, din genuni, si mergând spre nicăieri. El avansează încet, aproape imperceptibil, mergând fie pe ape, fie pe zăpezi, schimbându-si mereu pozitia, alura si chiar si sensul. Pe măsură ce înaintează spre ochiul privitorului, ca într-o succesiune de imagini ale unui film animat, obiectul multiplicat la infinit traversează o succesiune de regnuri - mineral, vegetal, animal, - pentru ca în final să devină om. Sunt extrem de putine tablorile în care artistul nu pictează omul. Dar chiar si atunci când omul lipseste, apare o casă. Omul, chiar si atunci când nu se arată, se face simtit.
Surpriza pe care ti-o creează pictura lui Gonsalves este multiplă. In “Ladies of the lake”, imaginea brazilor din fundal, reflectati în ape, sculptează în materia lichidă, suave fecioare îmbrăcate în alb, care ies din ape purtând în mâini lămpi aprinse. Vestmintele lor albe sunt tesute din acelasi material ca si spuma norilor de pe cer si din ape. Ele prind contur pe măsură ce se apropie de ochiul nostru din ce în ce mai uimit de acele salturi de sens, nesteptate. Parcurgând acel unic drum al bandei lui Möebius, norii, cerul, apele, brazii si fecioarele, toate aceste elemente, plus focul, refac legenda lumii pe o bucată de canava, care de-o dată, sub ochii nostri, devine aur pur.
Picturile lui Gonsalves s-ar părea că au mai multe straturi de ulei, constituite într-o adevărată structură grafitică. Fiecare plan de clivaj aduce un element nou, ca un scenariu de film. Artistul pictează în toate planurile posibile, real, imaginar, terestru sau celest, dându-ne chei multiple pentru bucuria ochiului si a mintii.
Realul si imaginarul se confundă în tablourile lui Gonsalves, acest fapt fiind în esentă ceea ce defineste acest nou curent în arta picturală, numit “realism magic”. Oamenii au dimensiuni normale si gigantice în acelasi timp. Nepotul si bunicul care joacă sah pe pânza tabloului “Chest Master”, mută cu usurintă turnurile rotunjite din fata terasei unui castel. Jocul se petrece în plină iarnă, când petecele albe de zăpadă alternează cu pâlcurile de brazi, creând fondul unei imense table de sah, la poalele muntilor. Dar muntii sunt albiti de zăpadă, si în planul cel mai îndepartat al tabloului, ei devin una cu cerul, si el albit de nori. Unde se petrec lucrurile? In cer sau pe pamânt? Esti suspendat între real si “magic”, cu o senzatie de ameateală, ca într-un carusel, pe care el, pictorul, dintr-un plan nevăzut al tabloului, îl învârteste cu mâna din ce în ce mai repede.
Lumea lui Gonsalves este o lumea a copiilor adulti, a adultilor rămasi copii în adâncimea sufletului lor, a bătrânilor care se mai joacă cu plăcere. Lumea lui este o lume vie, atât de vie încât până si piatra devine om. In « The performer and his public » chitaristul, suit pe acoperisul unei clădiri, îsi uimeste publicul de piatră până acolo încât fiecare casă din oras se transformă, în adâncimea tabloului, în oameni cu capuson, cu fete extaziate. Chitaristul nu cântă pentru cineva anume, ci pentru întreaga lume unită prin magia muzicii. Violonistul din "Listening Fields" cântă într-un chiosc amenajat în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, unde fiecare floare este o femeie care ascultă vrăjită pe maestru.
Lumea pictorului este o lume a “lumilor scrise”. "Written Worlds" este, la prima vedere, o scenă surprinsă într-o bibliotecă, unde o mamă si un copil răsfoiesc cărti. Dar fiecare carte este asezată în picioare cu fata la noi, nu cu cotorul. “Iată un mod neobisnuit de a tine cărtile în bibliotecă” – pare să spună mama, care priveste într-o carte deschisă, de pe etajeră. Copilul pune si el mâna pe o carte, dar abia îi atinge copertile, fiindcă el abia începe să traiască. In pictura lui Gonzalves chiar si cel mai mic amănunt are sens. Pe peretele opus al bibliotecii nu mai sunt nici rafturi nici etajere ci doar usi deschise spre “afară”. Cartea vietii devine chiar viata trăită si personajele ies din tablou prin acele usi deschise. Fiecare îsi alege singur etajul pe care îl va citi. Cei mai îndrăzneti sunt tentati chiar de lună si sunt gata să păsească spre lumea lui Jules Vernes, unde îi ademenesc dirijabile frumos colorate. O scară în sus, alta în jos, ne aruncă în fată sensuri nenumărate pe care trebuie doar să le imaginăm. Tablorile artistului sunt drumuri ramificate la înrucisarea cărora el pune câte un mic indicator, abia vizibil, dar atât de important, prin recompensa pe care o aduce celui care nu trece usor peste lucruri.
Lumea lui Gonsalves este acea lume visată de noi toti, în care omului i se redă toată splendoarea, cu un simplu gest de pensulă, ispitindu-l să coboare dintre stele. Acea luminită de pe bolta albastră lăsându-si în urmă haina ei de stea, ia formă de om, iar omul, cu o lampă aprinsă în mână, începe deja jocul lui pe această lume plutind printre nori, care cad, în grele si albe zapezi, peste păduri de brazi. Dinspre tablou vine o adiere de răsină si miros alb, de ninsoare proaspătă căzută parcă direct din lumina lunii.
In lumea lui Rob Gonsalves, cărtile sunt cărămizi de catedrală, de unde omul se poate servi ca dintr-o bibliotecă. Viata – asa cum apare în picturile lui, - este o lungă plimbare prin labirint, este un joc de puzzle gigantic, unde realitatea ia locul jocului însusi, din care lipsesc doar acele bucăti netrăite încă.
Lumea lui este o lume unde norii trec în zei, zeii trec în statui iar statuile prind viată pentru a ne da viata, nouă, acelora care am îndraznit să înăltăm un zmeu către cer.
|
Antonia Iliescu 9/10/2006 |
Contact: |
|
|
