Prin sita vremii ; Dragi aduceri - aminte
Septembrie… Incep scolile… Mi-e sufletul tulburat de stirile referitoare la situatia grea a invatamantul romanesc. In trecutul tremurat, aceste stiri au dat peste dragi amintiri trezindu-le si facandu-le sa tasneasca afara in adevarate coloane de lumina si caldura. A reinviat o lume de mare frumusete traita in scoala normala, o scoala a mintii si a inimii, scoala emblematica pentru invatamantul romanesc.
Un castel daruit de Ioan Otteteleseanu in comuna Magurele langa Bucuresti, a fost una dintre cladirile ideale pentru viitoarele invatatoare. Elevele aveau intr-un singur perimetru cladirea scolii cu toate dotarile, dormitoarele, cantina, terenuri de sport, parcuri si scoala de aplicatie. De o parte a castelului era un imens parc cu arbori vigurosi, cu alei, chioscuri frumoase, cu o ascunzatoare despre care traditia spunea ca a adapostit si pe Mihai Viteazul, cu o splendida peluza, si un minunat lac alimentat de un izvor cu apa rece venind parca din strafundul pamantului printre pietre ornamentale. In cealalta parte a castelului erau alei de trandafiri cataratori si bazine cu pesti exotici, iar pe margine cu flori tropicale. Era o adevarata oaza de frumusete care l-a inspirat pe Eminescu in “Scrisoarea IV”:
“Sta castelul singuratic oglindindu-se in lacuri,
Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri.”
Aici am trait adevarate comori de frumuseti. De pe imensa terasa a castelului aflata la etajul intai, o mare parte a corului scolii, dirijat tot de noi, rasuna: ”La mijloc de codru deeeees….” iar alte doua grupuri corale aflate in locuri diferite in parc raspundeau pe rand “La mijloc de codru deeeees” … “De codru deeees…” Sunetul final se unea intr-o prelungire plina de armonie care imi suna si acum in urechi infiorandu-ma si umezindu-mi ochii.
Acest castel pastra inca vie peceta altui mare scriitor, Ioan Slavici, care i-a fost multi ani pasionat director si profesor. Ca si Ioan Slavici, directorii si profesorii care i-au urmat au stiut sa tina sus flacara luminii printr-o mare daruire pentru formarea viitoarelor invatatoare.
Pe atunci se putea vorbi de o alta dimensiune a scolii. Era multa profesionalitate, daruire si talent, chiar daca se mai intalnea cate un “Domnu`Vucea” descris de Delavrancea. Profesorii vorbeau clar, convingator, precis. Tinuta lor demna iti impunea sa-i crezi pe cuvant. Au stiut sa treaca peste dificultatile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat in pofida tuturor piedicilor.
Elita intelectualitatii romanesti s-a datorat lor. Suntem acum ceea ce suntem datorita lor, fiindca ei sunt cei care au cheia cu care se deschid orizonturile culturii si spiritualitatii si care ofera un sistem de repere morale.
In anii pregatirii mele, scolile normale erau adevarate scoli-ateliere unde invatai “meserie” ca in atelier. Scoala ne inzestra nu numai cu “meserie”, ci si cu “maiestrie”, caci este o adevarata arta modelarea in marmura vie a caracterului si a personalitatii. De aceea scoala facea din fiecare dascal o personalitate, caci personalitatile se formeaza pe langa personalitati. Eram invatati sa reusim prin proriile eforturi, sa nu coboram stacheta demnitatii, sa credem in ceea ce facem. Intreaga noastra activitate era cladita pe ideea ca aceasta este o profesie cu totul aparte, fiindca dascalul lucreaza cu cea mai complexa, cea mai diversificata, cea mai ampla si mai sensibila materie cu o larga gama afectiva. Si pentru ca sentimentele au o lucratura subtila, filigranata, au o tesatura mereu noua, pregatirea profesorilor trebuie sa fie o arta. Pentru copil, invatatorul este unic, caci il poarta prin zone de vis, ii dezvaluie “corola de minuni a lumii”. Pentru copil sunt importante chiar si cele mai mici fapte care il definesc ca elev, e important daca invatatorul i le remarca, daca i le accepta sau nu. Scoala asigura o pregatire complexa celor care trebuia sa fie adevarati apostoli ai neamului. Pe langa orele de cultura generala aveam ore de practica in agricultura, la muzica invatam si dirijatul corului, raspunsurile la Sfanta Liturghie, invatam sa cantam la vioara, aveam ore de caligrafie, de gospodarie, de croitorie, de dansuri sau cusaturi cu modele nationale si pentru toate alcatuiam caiete ce trebuia sa ne insoteasca de-a lungul anilor de cariera. Si ce intrecere era pe noi ca sa alcatuim caiete frumoase si ordonate! Imaginea “Dascalitei” lui Goga isi are izvorul de inspiratie din asemenea realitati. Aveam ore in care invatam cum sa ne purtam in societate – il tin minte si acum pe “Mitocanel”, personajul negativ din manualul de etica. Heiiii! Unde sunt scolile acelor vremuri pretuite si peste hotare la care sa mearga multi din cei ce se cred astazi oameni importanti, dar care nu pot sa deosebeasca bunul simt de mitocanie, valorile de nulitati, binele de rau, oameni scapati pe topoganul inculturii, dar cu doctorate, umflati de ridicolul impaunarii, cu puncte de vedere naucitoare inecandu-se in mlastina vorbirii? Unde sunt vremurile in care existau dascali luminati care stiau sa formeze caractere, personalitati respectate si admirate in viata publica, cu inalt prestigiu?
La maturitate, fiecare se apleaca peste memoria timpului si descopera prin ceata propriilor amintiri figura blanda a primei invatatoare. Multi oameni si-au luat ca model de viata figura unui profesor indragit care l-a impresionat prin calitatea si inaltimea morala, caci omul este insetat de valori si de repere. Trei personalitati mi-au marcat viata. Invatatorul Marin Spanu, aflat astazi in cel de al 100-lea an, personalitate de exceptie, profesoara de limba romana lavinia ionescu din timpul scolii normale care m-a invaluit cu caldura si cu multa incredere in evolutia mea si remarcabilul profesor universitar de la Cluj, Mircea Zaciu, care credea in forta mea intelectuala. Lor, dar si multor altora care au contribuit la formarea mea, le inchin cele mai alese ganduri si sentimente, chiar daca cei mai multi nu se mai afla printre noi. Puntea amintirilor si sentimentelor urca si in cer, pentru care nu exista granita sau opreliste. Ca profesoara i-am avut mereu inaintea ochilor urmandu-le exemplu si zbatandu-ma intre a spune elevilor ceea ce impunea programa si constiinta neputintei de a-i scuti de prea multa minciuna. M-am straduit sa fiu alaturi de universul lor sufletesc pe care sa il incalzesc si sa il luminez cu comorile literaturii noastre.
Vechile traditii ale scolii se sting incet-incet. Castelul de la Magurele, fosta Scoala normala “Ioan Otteteleseanu” care oferea un loc de studiu asemanator colegiilor englezesti, astazi este o ruina. Probabil ii este dat sa fie si acum emblema ruinarii invatamantului romanesc si a romanilor aflati in coada garniturii civilizatiei europene.
Cu totii suspinam dupa invatamantul nostru de altadata, dupa acei profesori care astazi sunt numai legenda. Nici eu nu pot sa imi opresc gandul care imi fuge inapoi pe tunelul amintirilor dragi si ma tulbura si astazi idealurile in care am crezut profund si carora le-am ramas credincioasa pana la pensionare. Cu toata frumusetea si valoarea de altadata, formele vechi ale invatamantului nu mai pot acoperi noile cerinte. Reforma se impune stringent, fara sa uitam a lua ce este bun din traditia invatamantului nostru, tinand cont de zicala romaneasca: “odata cu apa din copaie, sa nu azvarlim si copilul”.
Tulburata, inchei cu o intrebare la care nu intrezaresc raspunsul:
Daca in perioada interbelica s-au gasit oameni luminati, vizionari care au pus bazele scolii romanesti dupa modelul scolilor europene, astazi catre cine sa ne indreptam privirile si sperantele?
|
Elena Buica/Pickering 9/9/2006 |
Contact: |
|
|
