De - ale noastre
Eu îmi apăr sărăcia si nevoile si neamul
Eminescu
Supărările sau nemultumirile stîrnite de adaptarea noastră interminabilă la o societate nouă în care am ajuns, de lipsa de atentie sau de întelegere pe care o simtim din partea celor din tara de origine, nu se vor termina niciodată, înainte de a ne da, ca toată lumea, obstescul sfîrsit. Ele compun povara zilnică, uneori acceptată alteori urîtă, a oricărui individ care a avut îndrăzneala să-si ia lumea în cap. Rîndurile mele nu au cum să aducă nimic nou în povestea asta, dar poate vor deschide ceva mai mult supapa refulărilor noastre. Sper. După convingerea general acceptată, a te simti bine, a ne simti bine (nu fericiti căci la asta nu mă pricep), înseamnă să fii sau să fim împăcati cu noi însine măcar si temporar. Ajunsi pe continentul american nu înseamnă că ne-am îndeplinit o dorintă mare si poate veche? Foarte multi oameni au murit cu dorinta asta neîndeplinită. Am venit aici ca să scăpăm de relele societătii românesti, să muncim si să trăim bine. De relele din România am scăpat în mare măsură. Am rămas doar cu cele pe care le-am luat cu noi fără să băgăm de seamă. Am fost primiti bine, civilizat. Aici comentariile cred că sînt deseori cam exagerate. Se vorbeste destul de mult, aici în Canada, se exagerează cum am spus, despre ospitalitatea canadiană si despre cum ar trebui să ne comportăm noi, emigrantii, astfel încît să arătăm că merităm ceea ce am primit. Am fost primiti bine în tara asta? Da, e adevărat. Dar am fost primiti bine nu pentru că veneam de la Bucuresti sau Galati, nu pentru că eram frumosi si nici pentru că localnicii ar avea o compasiune cronică pentru cei ce si-au luat lumea în cap, ci pentru că aveau nevoie de noi. De noi toti ăstia, nu doar români, colorati în fel si chip, vorbind cincizeci de „dialecte” ale limbii engleze sau franceze. Asta este motivul principal. Noi însă, românii, obisnuiti să fi primit suturi în fund de la vatmanul din tramvaiul de dimineată, de la sef, de la vînzătoarea de la alimentară, de la sora de la spital, de la militian, cînd ni se răspunde civilizat la salut ni se pare că am cîstigat premiul Pulizter. Nu mai stim pe ce trotuar să mergem, pe ce pedală să apăsăm, cum să facem să le arătăm recunostiinta că ne-au lăsat să respirăm aerul canadian si să bem apă din Marile Lacuri. Cînd de fapt nu doar în tara asta ci în oricare alta, astăzi, orice om civilizat si bine intentionat, din orice colt al lumii, ar trebui să aibă libertatea totală de a-si găsi un loc. Si-l găseste bine, nu si-l găseste îsi pune traista în băt, îl caută în altă parte sau se întoarce la mama lui acasă. E inutil să mai spun că din punct de vedere filozofic si istoric acest drept ar trebui să fie inalienabil.
Cu cîteva săptămîni în urmă cineva a remarcat dintre stirile de la radio plîngerea unei doamne libanezo-canadiene în timp ce se afla pe o navă canadiană, părăsind sudul Libanului după primele atacuri ale Israelului. Doamna respectivă, supărată si obosită, spunea că o să facă plîngere la autoritătile canadiene pentru că pe vasul ce o salvase nu exista aer conditionat si că se topea de căldură. I-ar fi fost la îndemînă unui româno-canadian să emită asemenea pretentii?
Asadar eu gîndesc că dacă ne facem treaba nu trebuie să fim recunoscători decît părintilor nostrii si lui Dumnezeu.
Am citit zilele trecute într-o pagină de ziar o remarcă a presedintelui Băsescu legată de zvonul că dacă România si Bulgaria vor intra în UE, românilor si bulgarilor, altfelor decît celorlalti din UE, li se vor impune restrictii asupra dreptului de a munci în interiorul granitei uniunii. El spunea că dacă românilor li se vor impune astfel de restrictii, România va răspunde cu aceiasi monedă pentru că: „Nimeni n-ar trebui să se bazeze pe timiditatea noastră”. Nu este asta o declaratie sănătoasă? Rămîne însă de văzut cît de multi din UE se vor înghesui să ajungă pe piata românească a muncii si dacă presedintele Băsescu va avea ocazia să se tină de cuvînt.
Cred că nu exagerez dacă spun că această „timiditate” de care vorbea presedintele, această lipsă de îndrăzneală, de încredere în sine, împletită fireste cu lipsa de perspectivă, ne-a dus în istorie în cele mai nefericite posturi. Imi amintesc un comentariu al istoricului Neagu Djuvara despre daunele pe care le-a avut România acceptînd în vara lui 1940 Ultimatumul Uniunii Sovietice de a părăsi Basarabia. Dacă România nu accepta acel oribil ultimat, dacă avea îndrăzneala să opună rezistentă, dacă nu se intimida, ar fi fost ocupată jumătate de sovietici-jumătate de germani. Ar fi pierdut în luptele cu rusii poate 150-200 de mii de oameni si ar fi împărtăsit soarta Poloniei. La sfîrsitul războiului nu ar fi avut în nici un caz mai multe pierderi omenesti, dar ar fi avut fruntea sus. Probabil că istoria noastră, cam săracă în perioade fericite, plină de vitregii, a umplut universul subconstientului colectiv românesc cu felurite semnale restrictive care îsi spun cuvîntul de secole. Românii cred despre ei însisi că sînt mai dezbinati decît altii, că sînt mai putin dispusi la efort si mai predispusi la smecherii, că sînt lipsiti de caracter s.a.m.d. Nici vorbă.
Am avut si am fericita ocazie să cunosc oameni din toate colturile lumii, plini de calităti si defecte ca si noi românii. Criticile lor la adresa compatriotilor lor, la adresa semenilor lor, sînt identice cu ale noastre. Cu toate acestea,am remarcat de atîtea ori că sînt mai incisivi decît noi si că nu ezită să se aseze în capul mesei.
Vreau să cred că generatiile viitoare de români vor uita nejustificatele noastre rusini sau sfiiciuni si vor stii să impună măcar respect dacă nu admiratie pentru un popor pasnic, simtitor, plin de bucurii si tristeti, de haz si de necaz.
|
Viorel Neacsu 9/4/2006 |
Contact: |
|
|
