Poatever !
Nu stiu altele cum sunt – căci sunt căsătorit(e). Dar eu, chiar când nu mă gândesc la limba română, stiu că ea caută să exprime lumea mai bine si mai inconstient decât utilizatorii ei, care de altfel îi sunt folositori. Însă limba noastră s-a dedat pe negândite la coalitie cu engleza în ultima vreme, de când petrolul a început si dânsul să bolborosească pe limba lui Othello, si de când cu căderea Cortinei de Fier într-un buzunar al internetului. Gata cu franceza si cu sunetele ei neadormite si de nepronuntat („jio”, „lio” ie liezotră) ! Că, adică, de ce să vorbesti prost franceza când poti să blăblăiesti nepedepsit în engleză spartă ? Cum aceasta, broken English, s-a vădit a fi limba cea mai universală a zilei, hip-hop si noi la planetar ! Acum, că tarii de antărt s-au betegit, César est mort ! Long live Caesar !
Acum visele noastre stiu engleza – de pildă, să ne coacem în Florida si-n ostroavele Antile, să urlăm „Go, Chelsky !” pe vreun stadion londonez, să votăm în California ori să bem sirop de artar la Toronto cu duduile. Si, mă rog, ce ne rămâne dincolo de vis ? Ce ? Doar cosmarele, care ne pleznesc în română ?
Da !
Îti e teamă că engleza va cuceri lumea, făcând toate celelalte limbi să rămână în staulul lor ? Te ia cu friguri când te gândesti că limba maternă o să se încovoaie sub talpa tătucului care ne brain-washingtonizează ? Ori că în România integrată, la serbarea de clasa a IV-a, copiii o să recite „Scrisoarea III” în doi timpi cu subti(t)lu englezesc ? Nu-ti fie frică, române ! Câtă vreme vei avea cosmare, româna va supravietui. O va face prin si dincolo de tine. Chiar si cosmarul că româna o să dispară, tot pe româneste ne vine (s-o spunem).
Dar între visele englezesti & the Romanian nightmares se strecoară câte o vorbă, câte-o gafă, până când se strânge de-o limbă de granită. Ea nu-i nici albă, nici neagră, nici măcar creolă: e o limbă de mijloc, în care se adună, ca la Mosi, un substantiv de ici, un numeral de colea, un Santa Claus, un verb englezesc cu terminatie românească, un air conditioner cu un prichici, până când am pus-o de-o ditamai limbă scoasă la lume. Ce, e o limbă caraghioasă ? Dar ce, viata cum e ? Cum s-o iei în serios când nimeni nu iese viu din ea ? Si cum să te grăbesti să mori, apreciat contemporan, când limba asta e rongleza – o limbă la mijloc de codru des unde complexéle ies.
Rongleza e vorbită corrrect de românii anglizati prin iesirea în spatiul anglu, ba chiar si-n cel internetist, si co’ect de către ceilalti, care nici măcar nu-si pot silabisi zodiacul si alte paranormale în engleză spartă.
O să ziceti ca rongleza asta – căreia, apropo de by the way, vorbitorii de engleză îi spun „Wronglish” – e un moft al vremilor noastre, la fel de trecător ca ele. O să vă zic că nu aveti dreptate. V-am zis-o ! Rongleza nu este un moft; o stiu din, pardon de vorbă, experientă, căci am tradus vorba ‚moft’ în engleză (ce, credeati că ‚moft’-ul nu se poate traduce ? Moft !): am scris-o ‚mopht’ si le-am explicat nord-americanilor ce înseamnă. Asa le-am spus: „mopht” înseamnă „trifle”, „whim”, „really ?”, „so what ?”, „you don’t say !” sau „bullocks !”; iar „a face mofturi” – „to act spoiled,” sau „to be picky.” Caragiale, au aflat ascultătorii tremurânzi, a întors moftul si pe stânga si vităvercea ca pe-o omletă à la Staline, până ce a scos din el un soi-de-concept bun pentru orice vreme – vezi-bine, un răspuns dat variatelor forme de viată, inclusiv moartea. De pildă: „She: – ‚I love you!’; He: – ‚Mopht !’”; „He1: ‚I am dying !’; He2: ‚Mopht !’”; si asa, mă rog, mai departe – dar nu până într-acolo încât să le explic că drogul acesta face din om un moftangiu, sau, dacă chiar vreti, un „asiasin”. Iar, măre, când au aflat aceiasi nord-americani că Nenea Iancu a scos o fituică numită The Romanian Mopht, nu putini dintre ei au fost cei care si-au dat pe fată entuziasmul fată de cultura si năravurile noastre, declarând că vor să se facă români. Pentru moment, e destul să spun că acea conversatie mi-a confirmat că moftul e românesc, si că n-o să-l pricepem în rongleză, fie că intrăm într-însa din română, fie că iesim din engleză tot într-însa.
Dar si engleza, bless its heart, e blagoslovită cu un cuvânt cam ca moftul nost’ străbun, numai că mai blazat si mai cool: cuvântul „whatever” (pronuntă-l oatévăr si fii linistit), care, si el înseamnă mai multe. De pildă: „parcă-mi pasă” (– ‚Vrei să vii la noi la cină ?’; – ‚Whatever...’); „lehamite” (– ‚Te doare la inimă, Johnny, mamă ?’; – ‚Whatever...’); „asi !” (– ‚Îmi împrumuti niste bani ? Sunt la strâmtoare’; – ‚Whatever...’); „mă-iubeste-nu-mă-iubeste” (Ea: – ,Mă mai vrei ca-n prima zi ?’; El: – ‚Whatever...’; Ea: – ‚Whatever ???’; El – ‚Da, dragă, din ce în ce mai mult’).
Moftul nostru-i mai tăios decât lâncedul whatever. Moftul e concluziv ca vorba judelui: el afirmă vointa vorbitorului si dreptul acestuia de-a o pune în vorbă. Moftul este contrariul lui „poate”; el nu mai dă loc la discutii, ci îi neagă celuilalt dreptul de a mai spune ceva, cam ca înjurătura vag deghizată ce este. Aproape în acelasi timp, „whatever” înseamnă „nu-mi pasă” (I don’t care); „nu mă bag (not my business)”; mioriticul „faceti ce vreti cu mine” (– ‚I’ll kill you!’; – Whatever...); si, mai presus de toate, înseamnă „lăsati-mă-n pace” (let me be). În engleză, „whatever” e semnul drepturilor omului care îl pronuntă – si a faptului că omul e inocent până când e dovedit vinovat, spre deosebire de moftul invers al justitiei noastre original-orientale, comuniste si post-.
Si atunci, dacă moftul e românesc si whateverul englezesc, cum rămâne cu rongleza ? Ei bine, a sosit clipa de a vă dezvălui adevărul: poatever e singura vorbă cu adevărat ronglezească. Nu doar pentru că sună plin, ci mai ales pentru că exprimă ceva adânc si nou. Poatever este întâiul termen profund al ronglezei, propriu numai ei, inalienabil. Poatever e vorbă în doi timpi si în doi peri, ambii necesari ca motorul unui Trabant; ea începe printr-un „poate”, ori poate un „poate-poate”, un licăr de sperantă ce e de’ndată castrat de „whatever” – dreptul omului ! Vag de vag, poatever este fundamentul ronglezului, semnul identitătii lui cu cratimă (de român-american sau român-internetist etc.); e inima dialecticii lui acum născânde. Nu-i frumoasă, dar ezixtă, nu e fixă, dar e mixtă, nu-i nici marea, nici faleza, si-o poatever toti: rongleza. Poatever e noua noastră contradictie si primul cuvânt al noului contract între national si universal pe care geniul românesc îl semnează pe crâncena redută a istoriei. Adio, bombă cu protocroni! Farewell, strange love ! Adio, sex si război rece ! Adio, voi ! Suntem ca noi !
Luptele în care s-a călit si cănit cultura română, cele dintre sat si oras, dintre autohtonisti si cosmopoliti, dintre decalatii pro-orientali si sincronizantii pro-vestici, dintre sămănătoristi si turisti, încep să capete aer de frescă istorică (un alt fel de a spune că nu mai sunt chiar actuale, că they’re history). Acum că trecem toti, cu arme si bagaje, spre lux-ul occidental al NATO si UE, lupta prezentului si a viitorului (îmi permit această profetie deoarece nu plătesc impozite în România) devine cea dintre poatever si moft. Ea îi va schimba României fata.
Cât despre transfigurare... ?
Moft !
Poatever !
Nota Observator;
Călin-Andrei Mihăilescu este autor tetralingv si profesor de literatură comparată, teorie critică si spaniolă la University of Western Ontario (London, Canada).
Între cărtile sale românesti recente, toate apărute la editura Curtea veche din Bucuresti: Tară europsită (2002), Călindar de noapte (2003), Don Global suit pe cal (povesti scrise împreună cu copiii săi, Ilinca si Andrei; 2003), 16~17. Renastere, manierism, baroc (ed. a doua, 2005) si Antropomorfina (2005). Volumul colectiv editat de el, Cum era ? Cam asa... Amintiri din anii comunismului (românesc), va apărea în această toamnă la Bucuresti.
|
Călin-Andrei Mihăilescu/ London 9/2/2006 |
Contact: |
|
|
