Zoe Dumitrescu Busulenga: Între cultură, religie si perenul arhetipal
Întâi, mă simt obligată să salut conjugarea între o personalitate vie, palpabil-istorică, înscrisă, invariabil, între Alfa si Omega limitării existențiale, si un principiu, Principiul însusi, la fundamentul a tot si a toate. Să mă explic: ce salut aici e personalitatea 'vie', sub identitatea celei ce a fost Zoe Dumitrescu Busulenga, la întâlnirea cu ceea ce Carl Gustrav Jung a propus sub numele de Arhetip.
Sigur, incursiuni inumerabile au încercat să găsească o justă poziționare celei care a insistat ca "o lume fără rădăcini este o lume fără morală", ori crochiuri ambitioase, sau doar insistente, sau doar sincere si lucrative, care să prindă, în masca încremenită a timpului, conturul unui intelectual socând profund pe incapabilii de a înțelege cum religia si academia, raționalismul si trezirea, concomitent, a credinței, se pot alevia, reciproc, în concordia care să le absolve de relația rece, dihotomică, binară, a opozanței.
Si totusi, din amorfa a nenumărate tentative în a defini (si a 'se' defini) a celor aplecați spre actul de istoriografiere a locului ocupat de Zoe Dumitrescu Busulenga în cultura română, găsesc că Artur Silvestri abia, oferă cel mai tulburător mod de a caracteriza ceea ce se transferă în eternitate drept 'arhetipal', si a lega aceasta de omul de cultura Busulenga; iar aceasta, constient fiind, sau nu, de faptul că Jung însusi ar fi salutat, în întreprinderi ca ale lui Silvestri, genuina, disperata încercare de a 'salva lumea' prin 'culturalizarea' noțiunii de Arhetip, prin explicarea rezistenței în/prin cultură în actul de apelare al fondului peren al lui arche.
În florilegiul dedicat celei ce dispărea în primele luni ale lui 2006 (Zoe Dumitrescu Busulenga, opera încoronată, Carpathia Press, 2005), Silvestri, mai mult sau mai puțin constient de atingerea vîrfului sacru al Arhetipului, reclamă, încă odată, necesitatea antrenării într-o anume 'inițiere în rostul punctelor cardinale' (cum se întîlneste, aici, cu axis mundi-ul eliadesc), descriind, în cel mai apt ton jungian, această paradigmă a 'organizărilor înlănțuite', a 'principiilor vii', a mecanismelor "ce identifică valori si le asează astfel încît să devină nu doar inteligibile mai tîrziu ci si capabile de a germina, producînd, la rîndul lor, alte valori ce se însiruiesc în serii si tipologii", căci "...suntem în domeniul tiparelor, al prototipilor si al schemelor universale, unde sălăsluiesc modele si exemple si unde haosul si incidentalul nu îsi află legitimitate si înțeles. Acesta este universul Tradiției" (5).
În propria mea considerație asupra Zoei Dumitrescu Busulenga, a devenit inevitabil, încă odată, să nu remarc cum cel mai apt mod de a fi plasat pe intelectualul-devenit-monah, validînd, astfel, existența religiei profund în interiorul culturii, iar nu aiurea, ca mecanism autonom al sfâsierii prin atomizare si individualism, modul ideal de a justifica selecția insăsi operată în organizarea valorilor alese să transcendă istoria, este apelul la Arhetip - acela care, în viziunea lui Artur Silvestri, rămîne "principiul nevăzut, entelehial" capabil a ne plasa în "impalpabil si nedeslusit dar, în acelasi timp, într-un strat atît de indiscutabil prin urmări si efecte încât simpla neîncredere raționalistă se împiedică de dovezile ce apar din orice punct de vedere ne-am aseza" (5). Si, cu toate că sîntem fiecare impregnați de acel blue-print al arhetipalității, al mărcii inconfundabile a ceea ce cu adevărat sîntem, numai unii - Zoe Dumitrescu Busulenga printre acestia - par să adauge orbitoarei lumi a arhetipurilor, propriei geografii interioare ființând laolaltă cu fundamentele însesi ale speciei. Mai mult, ei coboară treptele de Sine în adîncurile tainice, către lumea ab initio unde toate îsi au rostuit sensul lor, ca într-o splendidă rezervă akashikă nu, nu a faptelor trăite si înseriate acum într-un soi de catalog al timpurilor, acel Akashik Record, ci a rădăcinilor, în spatele cărora nimic nu e, poate doar circulara Nirvană torcînd un fir care nu se rupe niciodată.
Aurelia Satcau
Melbourne, august 2006
Vernisajul expozitiei Constantin Brancusi fotograf
Muzeul National de Arta al Romaniei organizeaza, vineri, 1 septembrie, de la ora 12.30, vernisajul expozitiei Constantin Brancusi fotograf, eveniment inclus in seria manifestarilor pregatite de Muzeul National de Arta al Romaniei cu ocazia Anului Francofoniei.Expozitia propune o selectie de 40 de tiraje moderne dupa fotografiile originale realizate de artist. Fotografiile infatiseaza diverse aspecte din atelierul artistului de la Paris, imagini ale lucrarilor sale mestesugit si minutios asezate precum si autoportrete ale sculptorului inconjurat de operele sale, se arata intr-un comunicat al Muzeului National de Arta al Romaniei. Expozitia este posibila gratie generoasei donatii a Muzeului National de Arta Moderna Centrul Georges Pompidou din Paris, prin intermediul Ministerului Culturii si Comunicarii din Franta. La moartea sa in 1957, Constantin Brancusi a lasat peste 560 de negative si mai mult de 1000 de fotografii realizate de el insusi. Toate imaginile erau surprinse in spatiul intim al creatorului, in atelier, si ilustrau aspecte legate de creatia proprie. Specialistii au identificat mai multe functii ale fotografiei lui Brancusi. Principalul scop ar fi promovarea operei sale in afara Parisului. Atent la modul in care publicul ii recepta lucrarile, Brancusi a raspandit astfel in lume imagini ale atelierului propriu si ale lucrarilor sale in diferite variante. Cercetatorii au demonstrat faptul ca Maestrul isi documenta creatia cu ajutorul fotografiei, imaginile constituind o ocazie de a inregistra vizual lucrarea finita, dar si un mijloc de a obiectiva stadiile de creatie ale unei lucrari sau de a stabili locul acesteia in cadrul creatiei sale. Fotografia constituie de asemenea un adevarat manifest vizual pentru opera sa, aceasta forma de exprimare dandu-i ocazia lui Brancusi sa reflecteze asupra sculpturii in general si asupra propriilor lucrari in particular. O alta categorie de fotografii care vorbesc despre sculptor sunt autoportretele din atelier. Surprins in timpul lucrului sau asezat batraneste in fata aparatului, artistul isi gandeste permanent portretul in raport cu opera sa. Oricare ar fi functia principala a fotografiei brancusiene, fiecare dintre imagini ne dezvaluie felul in care artistul se raporteaza la atelierul si la lucrarile sale.
O nouă teorie privind istoria nazismului
Publicistul argentinian Abel Basti, devenit faimos datorită cercetărilor sale in domeniul istoriei fascismului, a publicat recent o nouă carte. Lucrarea se intitulează Hitler in Argentina. Abel Basti susține, in cartea sa, că, după mai 1945, Hitler si Eva Braun s-au ascuns o perioada indelungată in Argentina. Autorul isi susține ipoteza cu citate din dosarele FBI si invocă declarațiile unor martori. Conform versiunii avansate de Basti, la mijlocul anilor 60, Hitler trăia incă, in Paraguay, protejat de dictatorul local Alfredo Stroessner, cunoscut pentru admirația sa față de nazisti. Teoriile avansate de scriitorul argentinian Abel Basti nu sunt acceptate de mulți istorici, dar lucrările sale continuă să aibă succes de piață.
|
Aurelia Satcau/ Melbourne 9/1/2006 |
Contact: |
|
|
