O floare pentru Haralambie
Scriu despre Haralambie, un tăran pe care l-am cunoscut pe timpuri, parcă într- o altă viată.
Eram copil pe-atunci; scriu si mă-ntreb de ce scriu si cui folosesc amintirile mele. Nu folosesc nimănui.
Fiecare îsi construieste propriul model de viată, sau fiecare cu ce îi este sortit; prea rar învată o generatie de la alta, iar eu nu urmăresc să dau sfaturi nimănui.
Poate sunt mai tristă azi, zic unii că depresia e o tară genetică, dar eu nu cred.
Sunt tristă când îmi amintesc de Haralambie, fiindcă aduce cu el o încărcătură de ani grei, copilăria mea, răvasită, marcată de întâmplări deosebite si de răsturnări ale istoriei.
Era un om sărac, avea nevastă si un copil, locuia într-o casă de la marginea satului, pe deal, o casă cu o singură odaie si o tindă. Bunica mă trimetea mereu să-l chem la noi fiindcă Haralambie era bun la toate: săpa, căra apă de la sipotul din vale, ducea caii la păsune, strângea fânul si pentru astea mai câstiga un bănut. Într-un fel, Haralambie făcea parte din familie.
- Hărălută, zicea bunica, du-te mata până la Darabani si du pantofii ceia la reparat la domnu Pilos.
- Amu, amu, coană Jenită! Numai să tai lemnu’ ista!
Haralambie era un munte de om. Într-o zi, a cărat în spate o scoartă cu motive moldovenesti, cu trandafiri, o scoartă de oliscă, mare cât peretele, pe care bunica a trimis-o-n dar unui doctor care a salvat viata unchiului meu. A săltat-o Haralambie-n spate, s-a îndreptat de sale si plecat a fost; sase kilometri până la Darabani.
Cu timpul, ai mei au sărăcit. Tot mai putine animale, apoi nici un cal. Pe ultimul, o iapă albă, pe nume Coca, a atins-o bunica de câteva ori cu făcăletul pe crupă, ca să-i fie de noroc, si a vândut-o Haralambie la târg. Drosca cea neagră, cu hulube rosii a rămas singură si pustie în grajd. Pe scaunul ei si pe capră cotcodăceau găinile.
Atunci iar am plâns, după cum plânsesem si pentru ceilalti cai si pentru câinii Oscar si Molda care îmi ieseau înainte când veneam de la scoală. Erau tare frumosi si destepti câinii, mă întâmpinau tocmai la pod, departe de casă, stiau când termin lectiile, apoi săreau în jurul meu, într-o joacă si o bucurie continuă.
Câinii au fost otrăviti cu stricnină chiar de unchiul meu. Am văzut totul, a fost cumplit. Atunci am scris prima mea “operă literara”, fiindcă am simtit că trebuie să fac neapărat ceva pentru Oscar si Molda. M-am retras în spatele casei cu un maculator în care am plâns-sânge printr-un creion.
A fost o suferintă mare convertită în cuvinte; cred că a fost artă pură.
De atunci, abia acum, peste multe decenii, s-ar zice că mai scriu, dar însir doar câte ceva, la întâmplare, de cele mai multe ori mă joc, fiindcă am prins frică de puterea cuvintelor.
După multi, multi ani, când a murit unchiul meu în urma unei cumplite suferinte, cineva din familie m-a întrebat cu ce-o fi păcătuit el. Am răspuns fără ezitare că a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că i-a otrăvit pe Oscar si Molda…
Haralambie i-a îngropat în vale, lângă pârâu.
- Hărălută, du-te mata, dacă vrei, până la Darabani, la Postă, si adu o lădită cu niste sticle pe care mi le-a trimis Teofil de la Bucuresti!
Era o lădită de lemn, cu sticle de apă minerală pentru bunica, fiindcă suferea cu rinichii.
Haralambie, curios, s-a oprit pe un deal, a deschis lădita, a gustat dintr-o sticlă, apoi a scuipat cu mare scârbă si s-a mirat peste poate.
- Nu te supăra, coană Jenită, am vrut să văd ce băutură vă trimite domnul Teofil. Credeam că e ceva bun, da’ mă mir cum puteti bea asa o apă puturoasă.
Bunica a râs, toti s-au distrat. Era apă sulfuroasă de la Căciulata…
Tot Haralambie a săpat o groapă mare în curte atunci când au ars cărtile. A fost încă o tragedie.
Un primar semianalfabet a dat ordin ca învătătorii si preotul din comună, posesorii de cărti, să le ardă imediat, altfel, vor fi controlati si pedepsiti.
În groapa aceea s-au dus cărtile din biblioteca de pe hol, revistele si ziarele din pod, un pod fermecat, unde ajungeam urcând pe scară si tinând în mână lampa aprinsă. Acolo răsfoiam colectia “Albina”, revista tărănimii, “Însemnări iesene”, “Lamura” si altele; acolo găseam povesti, povestiri, fabule de Vasile Militaru, snoave de Theodor Sperantia si câte altele. Îmi aduc aminte că am fost neplăcut surprinsă când am citit un interviu în care Lenin îi mărturisea unui american că poporul e la fel cu o turmă de oi.
- Copchilă, copchilă, dă-te jos din pod, să nu dai foc la casă! striga bunica de jos.
Rodică, ai grijă mata de copchila ceea, că nu s-a mai dat jos din pod, stă acolo de dimineată!
Mă temeam de mătusă-mea. Mă dădeam repede jos, cu gândul să urc iar când pleacă ea pe undeva.
Haralambie învârtea cărtile cu o furcă, avea grijă să nu se împrăstie pălălaia. Cărtile se răsuceau si se zvârcoleau în chinurile focului. Ardea o lume-ntregă de gânduri si de vieti.
Ziceau că se naste o lume nouă, mai bună si mai dreaptă, dar din flăcările anilor acelora îsi itea capul un monstru.
A mai fost seceta cea mare când s-a topit soarele si a curs pe pământ, au fost anii de foamete. Băteau clopotele-ntruna, mureau de-a valma bătrâni, tineri si copii. S-au dus la groapă si câtiva colegi de-ai mei din scoala primară. Au mâncat, din greseală, rădăcini de cucută fiindcă semăna cu baraboiul, o buruiană comestibilă.
Ne-a salvat viata o vacă cu lapte. Nu mai avea nici ea ce să pască, dădea tot mai putin lapte, bunica îl îndoia cu apă, îl fierbea într-un ceaun, punea mălai, făină, tărâte, apoi, când n-a mai avut altceva, punea resturi de orz amestecat cu pleavă.
Nimeni nu mai avea nevoie de Haralambie. Ce treabă să mai facă?
Dar el, bietul, venea deseori pe la ora amiezii, îl vedeam pe fereastră, era înalt, zicea “săru-mâna”, se aseza pe un scăunel lângă usă, scotea căciula si o tinea pe genunchi. Tăcea. Se vedea că îi era rusine. Bunica îi punea si lui niste fiertură într-o farfurie.
Apoi, într-o zi, n-a mai venit. A murit de foame…
Mătusă-mea m-a luat de mână si ne-am dus pe deal, la casa lui, să-i aprindem o lumânare.
O casă pustie, nu mai avea nici gard.
În camera goală, numai cu o icoană pe perete, pe o masă, stătea mortul, Haralambie, mai lung decât masa. Fiu-său murise înaintea lui. Singură, nevastă-sa, cu un bariz negru pe cap, nu mai avea nici o lacrimă; tăcea si-si tinea mâna la gură…
A trecut atâta timp de atunci, s-au întâmplat atât de multe în viata mea, în viata noastră, dar amintirile anilor acelora îmi sunt asa de vii, asa de adânc întipărite, încât as putea descrie si culoarea firelor de iarbă, si clipocitul pârâului din vale.
Si printre atâtea imagini trecute, acest tăran îmi apare întruna, trebăluind prin curte, tăcut, respectuos si parcă ridicat de un vânt năpraznic, luat pe sus si dus peste garduri, peste sate, aruncat undeva.
El, care era atât de voinic, n-a putut să se opuna. A fost zdrobit si nimicit…
|
Constanta Corbea 8/17/2006 |
Contact: |
|
|
