vinturile, valurile...(2) vorbire despre arta si artisti
Ma consider norocos ca l-am intilnit, aici in Toronto, cu vreo trei ani in urma pe Adrian Pora, emigrant si el, deceptionat si el de cum merge treaba in Romania dupa evenimentele din ‘89. Ne vedem cind putem, ma ajuta cu entuziasm la “tras impins” cu ocazia unor manifestari artistice, vorbim, desigur, despre arta si incercam, cu greu, sa o facem.
Si Adrian este absolvent al Academiei de Arta Grigorescu sectia sculptura clasa lui Paul Vasilescu despre care nu are pareri prea respectuoase ca si eu despre Boris Caragea profesorul meu cu patruzeci de ani in urma.
Adrian este tinar, s-a nascut in anul cind s-a petrecut prima editie a Taberei de sculptura Magura pe plaiurile din preajma Minastirii Ciolanu din dealurile Buzaului, 1970.
... ca veni vorba; am vazut, Adriane, anul trecut in Romania la televizor ceva despre Magura, o emisiune pritocita de niste nepriceputi in ale artei, mai ales in ale artei sculpturii si in particular in ale “evenimentului Magura”.
Nu sculptura era miezul discutiei ci faptul ca, astazi, Parcul de Sculptura Magura, cum a fost denumit in acea emisiune, este lasat in paragina, ca nimeni nu se mai ingrijeste de el, ca unele “pietre” s-au darimat, ca altele au fost vandalizate ca totul se ruineaza, ca niste animale domestice pasc libere printre operele de arta, ca se pierde un lucru unic in Romania, un lucru de valoare ce ar trebui pastrat. Da; sa zicem ca au dreptate televizoristii nostri dar pentru mine a fost clar ca reportajul a fost subtire, iar facatorii acestuia nepregatiti si superficiali in abordarea lor artistica pentru a prezenta publicului actual, tineretului cam ignorant in ale artei ce este cu sculptura de la Magura, cum a luat nastere “fenomenul”, ce a vrut el sa fie, cum s-a desfasurat pe timpul celor 16 veri cit a durat lucru, cum a evoluat, sau mai bine zis, cum s-a ajuns sa se vorbeasca astazi despre Magura si despre cei ce au facut-o. Ca istoria este o paceavura si ca azi este asa si ca miine poate fi altfel lectia pe care vrea sa ne invete se stie, dar eu imi permit acum, aici, sa lamuresc unele lucruri deliberat lasate in ceata in reportajul despre Magura vizionat la TV, sa le aduc ceva mai aproape de ce a fost, eu, pentru care Magura este parte din viata mea si parte din opera mea. Cei care au fost intervieviati, dintre cei care au mai ramas in viata si dintre cei care mai sunt inca in tara ocolesc miezul chestiunii si imi permit sa adaug ca “o trag pe turta lor”. Din emisiunea TV reese ca Magura este creatia lui Gheorghe Coman si ca el sa nu fie singurul o trage alaturea si pe sotia lui care dadea pe la Ciolanu doar assaaa... sa se mai aeriseasca. Etete dracie! Sa fim seriosi;
Tabara de sculptura Magura este rezultatul unui lung drum parcurs de Ministerul Culturii de pe vremea aceea, a unei parsive actiuni a sectiei de estetica a ministerului, in frunte cu tov Maciuca, a criticului Ion Frunzeti, o actiune insistenta a conducerii Uniunii Artistilor Plastici presedinte Bradut Covaliu, a sectiei sculptura din U.A.P. a sculptorului Ovidiu Maitec, a Conducerii judetului Buzau, tov Sarbu, a ziarului “Viata Buzaului”, tov Baciucu si ziaristul Cornel }tefan. Toate acestea datorita faptului ca Europa promova astfel de actiuni si ca in Austria la Santa Margareta pe un cimp sterp si oarecare s-a experimentat ideea “cum sta sculptura moderna in aer liber”. Cum sa stea? Sta bine daca si ea-i bine facuta, daca-i o pretentie de sculptura, o facatura, o aiureala, seamana atunci cu un gunoi ce ar trebui inlaturat si lasat locul curat asa cum l-a facut Dumnezeu. Dar orice piatra, mica sau mare, sta bine in peisaj si te uiti la ea cu placere ori de cite ori o intilnesti dar mite o sculptura moderna. Artistii tineri sunt invitati la aceasta actiune, sa greseasca ei, iar actiunea este trecuta sub titlul invaluitor; experiment plastic.
Nu exista juriu, nu trebuiesc schite, proiecte pregatitoare aprobate in prealabil. Piatra este adusa din cariera Nifon de alaturea, citiva pietrari din satul Ciuta cu bataiasul si tiul sub indrumarea artistilor ajuta la degrosarea blocurilor de piarta bruta aduse din cariera. Nemaipomenit, nemaiauzit pina la data aceea. Exista intradevar un climat liber de creatie. Criticii, au mina libera sa prezinte favorabil tabara, ziarul local cit si presa centrala acorda spatii generoase pentru a prezenta si lamuri... ca despre ce-i vorba in propozitiune. Actiunea Magura este deci un succes al partidului, partid care cum bine spunea poetul proletcultist:...este in toate.
Dar iata ca dupa treizeci si cinci de ani de la prima editie multe lucruri s-au uitat ori au vrut sa se uite si lucrurile sunt prezentate astazi cam cum bate vintul. A fost hotarit sa fie 16 editii cu cite 16 sculptori de fiecare data, timp de lucru 5 saptamini, vara, cu scule clasice pentru sculptura sau unelte artizanale adoptate de artisti de la cioplitorii tarani. Da, asa a fost.
La o privire atenta parcurgind poenile fiecarei editii de la prima la ultima se observa, cumva, si evolutia conceptiei de sculptura, mai bine zis transformarea conceptiei de sculptura, in acord cu transformarile rapide ce se petrec in zilele noastre in toate domeniile de activitate. La primele editii imaginea plastica este mai citibila, mesajul este mai clar, mai accesibil privitorului, comunica mai mult, privitorul se simte mai in domeniul artei sculpturii indiferent de ce nivel intelectual ar fi. Lucrarile din editiile de dupa ’80 sunt mai ermetice, mai grabite ca factura, unele ajung sa para niste aglomerari de bolovani ce tremura in dorinta lor de a spune ceva, si doar atit. Acum doi ani cind am trecut din nou pe plaiurile din jurul minastirii Ciolanu mi-am amintit vorba malitioasa a criticului Driscu care fiind intrebat cum ar trebui facuta o justa apreciere critica a sculpturilor de la Magura zice: cu dinamita. Gheorghe Coman, vataful si coordinatorul lucrului din tabara la toate cele 16 editii, avea si libertatea de a produce cite o noua lucrare. Bine si asa, dar necazul este ca o incepe cu un spirit mai modern si ajunge intr-un figurativ searbad si partinic ce nu se potriveste cu propunerea si preocuparile intregului ansamblu.
Ei, ce sa-i faci?: de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere, idee ce se potriveste si reportajului transmis de TV.
|
Nicapetre, Toronto 8/17/2006 |
Contact: |
|
|
