Ganduri din memoria exilului
"Pentru orice exilat, patria este limba materna pe care continua sa o
vorbeasca"*. Aceste ganduri de maxima generozitate culturala apartin unui
model intelectual exemplar, figura remarcabila a exilului romanesc, savant
si scriitor de exceptie care, daca ar fi fost astazi in viata, ar fi
implinit in ziua de 7 martie 95 de ani. Mircea Eliade a innobilat patria
limbii sale materne prin pasiunea creatoare si spiritul care a integrat in
circuitul universal cultura romaneasca printr-o superba impacare cu lumea.
"Pentru mine – afirma Eliade – patria este limba in care visez si imi tin
jurnalul . Nu exista deci numai o patrie interioara onirica. Dar nu exista
nici o contradictie, nici o tensiune intre lume si patrie. Oriunde exista
un Centru al lumii. Odata aflat, in acest centru esti la tine acasa, esti
cu adevaratul sine si in centrul Cosmosului. Exilul te ajuta sa intelegi
ca lumea nu iti este niciodata straina, de indata ce ai in ea un centru."
Cel caruia posteritatea ii datoreaza profund scrierea unei istorii a
exilului, a fost liderul generatiei sale atat in patrie cat si in afara
ei. Iata cum avea sa-l evoce prietenul sau Eugen Ionescu, un alt
remaracabil roman al exilului (dramaturg, membru al Academiei Franceze):
"L-am cunoscut pe Mircea cu mai bine de jumatate de veac in urma, la
Bucuresti, la intoarcerea sa din India. Desi foarte tanar avea un renume
exceptional. Era ceea ce se numea pe atunci seful noii generatii. Ma
intimida. Mai tarziu a devenit unul dintre cei mai importanti mentori
intelectuali ai tinerilor intelectuali din Occident, mai ales americani
dar si francezi".
Eliade a fost cel mai popular intelectual al perioadei interbelice reusind
sa impresioneze ca om de stiinta si scriitor in egala masura. Discipol al
lui Nae Ionescu, si un mare admirator al acestuia, Eliade a trait plenar
exuberanta prilejuita de scurta pacea interbelica. "Spre deosebire de
majoritatea tinerilor – spunea Eliade – nu credeam ca generatia mea avea
destin politic, asa cum avusese generatia razboiului si cum speram ca vor
avea generatiile care vor veni dupa noi. Destinul nostru era exclusiv
cultural. Aveam sa raspundem la o singura intrebare: suntem sau nu
capabili de o cultura majora – sau suntem condamnati sa producem ca pana
in 1916, o cultura de tip provincial, traversata meteoric de genii
solitare ca Eminescu, Hasdeu, Iorga?"
Preocupat pana la obsesie de integrarea in universalitate, Eliade a reusit
sa devina un cetatean al culturii planetare. Anii celui de-al doilea
razboi mondial i-au marcat profund cariera si viata silindu-l sa ia calea
exilului. Dupa o etapa in care suferise persecutii din partea regelui
Carol al II-lea, datorita prieteniei sale cu Nae Ionescu si a acuzatiilor
de a fi militant legionar (nu a fost niciodata membru in vreun partid
politic) Eliade incepe o scurta cariera in diplomatie, ca atasat cultural
in Portugalia, parasind tara in 1940 profund marcat la vremea aceea de
moartea lui Nae Ionescu. Nu avea sa se mai intoarca niciodata. Dorul de
locurile natasle si de familie au fost mereu evocate in Jurnalul sau. In
1945 s-a stabilit la Paris unde a suportat vicisitudilnile unei lumi greu
incercate de razboi. In Franta a fost un personaj stralucit al elitei
intelectuale romanesti aflate in exil alaturi de nume stralucite ale
literaturii si creatiei aritstice romanesti.
In exil a dat masura spiritului sau universal si ramanand insa profund
ancorat in identitatea lui culturala. Unul dintre bunii sai prieteni - cel
care i-a fost nas de cununie la casatoria cu Christinel oficiata la Paris
in 1950 - Emil Cioran a sintetizat astfel raspunsul la intrebarea : "Cine
era in fond Eliade? Cred ca pot da un raspuns – consemna el - un spirit
deschis tuturor valorilor cu adevarat spirituale, deschis pentru tot ce
opune rezistenta morbidului si il invinge. El credea in mantuire si era
evident de partea Binelui, optiune nu lipsita de pericol pentru un
scriitor, dar providentiala pentru cineva care respinge fascinatia negarii
sau dispretului. Oricat de deprimat ai fi fost, nu plecai niciodat
dezorientat dupa o convorbire cu el."
Dupa 1957, Eliade s-a stabilit in USA la Chicago unde a preda istoria
religiilor pana in anul disparitiei sale in 1986. Cariera didactica
americana i-a fost incununata de succese. El a devenit parte activa a
constiintei epocii sale fiind un participant activ la descifrarea
sensurilor unei "lumi camuflate". Asa cum avea sa-si aminteasca unul
dintre cei mai apropiati discipoli ai sai dinperioada americana Ion Petru
Culianu, parintele "Tratatului de istorie a religiilor" a fost un om care
a dorit si a stiut sa ofere fiind pretuit si indragit de studentii si de
colegii sai. "Jurnalistii l-au numit adesea un mare solitar. Corecta in
ceea ce priveste opera lui – scria Culianu – judecata este pe cat se poate
de nedreapta cu privire la viata lui (si la felul mortii) lui Mircea
Eliade. A afectat sute de constiinte; poate mii; si indirect sute de mii".
Spirit generos de o larg eruditie, Eliade a vazut in studentii si
colabratorii lui prieteni pe care i-a ajutat sa descifreze simbolistica
vietii. A lucrat enorm publicand zeci si sute de articole de istorie a
religiilor si simbolistica, numerose lucrari de hermeneutica religioasa
paralel cu o bogata opera literara. A luptat cu timpul, descriind acest
lucru ca pe o "lupta cu somnul", infricosat de ideea ca nu ar reusi intr-o
singura viata sa faca tot ce si-a propus. "Inca din facultate eram obsedat
de timp si de istorie- marturisea . Mi se parea ca daca romanul se arata
atat de indiferent fata de timp este si pentru ca niciodata nu a avut timp
sa faca ceva." In lupta proprie cu timpul, Eliade a ramas un model
exemplar de perenitate, o glorie incontestabila a culturii romanesti, un
exilat pentru care lumea a fost o imensa cetate a timpului si unde cultura
nu are frontiere si limitari politice.
*- citatele din articol sunt extrase din lucrarile: Mircea Eliade(1990)
Lumina ce se stinge, Ed. Dacia, Cluj-Napoca si Mircea Eliade(1997) Memorii
1907-1960, Ed. Humanitas, Bucuresti.
|
Toronto,
Luiza Mureseanu 7/22/2002 |
Contact: |
|
|
