Care si " pe care "
Se spune astăzi din ce în ce mai des omul care l-am văzut, propunerea care am făcut-o și chiar fata care i-am dat flori. Asemenea formulări apar mai cu seamă în româna obisnuită, fără pretentii, pe care o auzim pe stradă si, tot mai mult, la televizor si la radio. Ele sunt neîndoielnic gresite si pe drept cuvânt condamnate de Gramatica Academiei, care le socoteste specifice vorbirii neîngrijite. De curând însă am observat că îmbinările de cuvinte unde care e lipsit de prepozitiile trebuincioase (mai ales pe) apar adesea și în limba unor vorbitori instruiți, pe care nu i-ar putea cineva bănui de necunoașterea regulilor gramaticale. Cel mai adesea, care e folosit incorect de acești vorbitori (reporteri de radio sau televiziune, ca să nu mai vorbesc de comentatorii sportivi) în situații de comunicare unde repeziciunea vorbirii trece înaintea grijii pentru corectitudinea gramaticală și acest lucru dovedește, cred, că nu avem de a face cu simple scăpări datorate grabei, ci că ne aflăm dinaintea unei tendințe firești de evoluție a limbii.
Într-o lucrare apărută în 1968, cunoscutul lingvist Alexandru Graur vorbea de o tendință marcată a lui care de a deveni invariabil, punând-o pe seama unei evoluții mai generale a limbii române dinspre un tipar sintetic spre unul analitic. Cu alte cuvinte, în româna veche fiecare cuvânt cuprindea încă în structura sa, înmagazinată în diferite sufixe și terminații, toată informația gramaticală necesară vorbitorului pentru a se lămuri ce rol îndeplinește cuvântul respectiv în propoziție și cum se leagă de celelalte cuvinte din jurul său. În cursul evoluției către româna modernă, terminațiile multor cuvinte s-au scurtat ori au căzut cu totul ca urmare a aplecării vorbitorilor către o vorbire cât mai rapidă și mai economică. Odată cu terminațiile respective, s-a pierdut și informația gramaticală de care vorbeam mai sus și s-au găsit noi căi de a arăta cum se leagă cuvintele unul de altul și în ce raporturi intră ele în cadrul propoziției. Funcția terminațiilor a fost astfel preluată de feluritele prepoziții care, în româna de astăzi, leagă între ele cuvintele. Același rol îl are (e drept, în română într-o mai mică măsură decât în alte limbi moderne) chiar topica, adică locul ocupat de fiecare cuvânt în propoziție și care acum este bine stabilit și asociat unei anumite funcții îndeplinite de cuvântul respectiv. În româna veche s-a spus într-o vreme văzu Dumnezeu omul și e probabil că vorbitorii erau în stare să priceapă îndată că Dumnezeu e cel care l-a văzut pe om și nu invers. O asemenea exprimare a devenit însă curând destul de ambiguă, astfel că vorbitorii au început să se folosească de prepoziția p(r)e pentru a semnaliza cât mai bine obiectul acțiunii exprimate de verb și a-l deosebi de subiectul care înfăptuia acțiunea cu pricina. S-a spus deci văzu Dumnezeu pe om și, mai aproape de zilele noastre, îl văzu Dumnezeu pe om, unde pronumele îl nu mai lasă loc îndoielii în privința raportului sintactic dintre Dumnezeu și om. La fel, în engleza contemporană, nu putem spune John sees Paul sau Paul sees John fără a schimba înțelesul propoziției, deși într-o fază mai veche a limbii, terminațiile fiecărui cuvânt ar fi arătat limpede cine vede și cine este văzut. Când terminațiile au dispărut, locul cuvintelor în propoziție a devenit fix, iar funcția acestor terminații a fost preluată de ordinea strictă subiect-verb-obiect.
Să revin însă la care, a cărui istorie ilustrează foarte bine tendința amintită de evoluție dinspre sintetic spre analitic, de la cuvântul care cuprinde în sine informația gramaticală către îmbinarea de cuvinte unde această informație se regăsește în afara cuvântului, în așa numitele instrumente gramaticale (prepoziții, adverbe) sau în locul ocupat de cuvântul respectiv printre celelalte cuvinte ale propoziției. În româna veche, pronumele relativ care avea, ca și azi, menirea să lege, să pună în relație, un cuvânt dintr-o propoziție de o altă propoziție, care îi determina într-un fel înțelesul. Din această cauză, care căpăta o formă cât mai potrivită să arate de ce cuvânt anume se lega. Se spunea, de pildă, omul carele a venit, femeia carea l-a născut, învățătorii carii știu carte și zilele carile au trecut. În toate aceste cazuri, formele pronumelui care sunt foarte grăitoare în privința genului și numărului cuvântului la care se referă, înlesnind vorbitorului recunoașterea legăturii dintre ele. Informația gramaticală era încă și mai bogată în forme precum căruia sau căreia, unde, pe lângă gen și număr, terminația cuvântului lămurea și în ce caz era acesta (genitiv sau dativ). Cu trecerea vremii, vorbitorii par să fi simțit din ce în ce mai puțin nevoia unei asmenea informații gramaticale complexe și cele mai multe din formele lui care pomenite mai sus au fost treptat părăsite. Mai întâi a fost eliminată informația referitoare la genul substantivului: dacă în secolul al XIX-lea mai întâlnim pe carea și carii, în primele decenii ale secolului al XX-lea nu mai supraviețiesc decât care și cari, folosit la plural, atât pentru feminin, cât și pentru masculin. A urmat ștergerea informației privitoare la numărul substantivului de care se lega pronumele relativ: cari, la plural, a mai apărut ici și colo până pe la începutul anilor 50, dar apoi a dispărut cu totul din vorbirea curentă.
În sfârșit, în zilele noastre vorbitorii tind să renunțe și la ultimul tip de informație gramaticală exprimat de formele pronumelui relativ, aceea privitoare la caz. În îmbinări precum omul care l-am ajutat, care nu mai arată că omul este obiectul acțiunii verbului a ajuta așa cum ar fi făcut-o forma corectă pe care. La fel, în fata care i-am dat flori în loc de fata căreia i-am dat flori (în limba literară) sau, mai probabil, fata la care i-am dat flori (în româna curentă), forma neschimbătoare care nu ne mai ajută să deosebim pe cel care a dat de cea căruia i-a dat florile. Asemeni pronumelor relative din alte limbi moderne (ca neogreaca, bunăoară), românescul care a devenit invariabil în vorbirea de zi cu zi, deși româna literară nu acceptă încă decât formele care mai trimit limpede la cazul și la funcția sintactică a substantivului al cărui loc îl ține pronumele (care-nominativ, pe care-acuzativ, (al, a, ai, ale) cărui(a), cărei(a), căror(a)-genitiv-dativ).
Este interesant însă de observat că prepozițiile pe și la, cu care se construiește de obicei care la cazurile acuzativ și dativ, dispar mai ales atunci când în propoziție există un alt cuvânt care să indice funcția îndeplinită de pronumele relativ. Cu alte cuvinte, vorbitorii de astăzi spun omul care l-am ajutat doar pentru că forma pronumelui personal (l- pe el) nu lasă loc de îndoială cine pe cine a ajutat. La fel se întâmplă cu fata care i-am dat flori în loc de obișnuitul fata la care i-am dat flori (nu cred că vreun vorbitor obișnuit ar spune azi fata căreia
), unde pronumele (i- ei) lămurește cine e obiectul indirect al acțiunii verbului. În asemenea contexte, unde exista deja o modalitate de marcare a funcțiilor îndeplinite de fiecare cuvânt în propoziție, nici o confuzie nu e posibilă și prepozițiile dinaintea lui care au fost simțite ca netrebuincioase. Cum una din tendințele evoluției limbii este renunțarea la orice este de prisos în măsura în care aceasta nu duce la confuzii, mi se pare foarte probabil ca peste câteva decenii omul care l-am ajutat să devină singura formă cunoscută de româna vorbită, chiar dacă gramaticile din vremea aceea vor șovăi, pe drept cuvânt, să o admită în limba scrisă.
Deși lesne de explicat printr-o tendință firească de evoluție a limbii române, această despuiere a pronumelui relativ de formele sale cazuale nu e totuși lipsită de primejdie. Ca să reiau unul din exemplele pe care le dădea Alexandru Graur, fraza Ion și omul care l-a ajutat devine ambiguă dacă renunțăm la forma corectă a pronumelui, pe care. Cum vom ști dacă e vorba de Ion și omul pe care el l-a ajutat sau de Ion și omul care l-a ajutat pe el? În cazul de față, forma scurtă a pronumelui personal (l-), nu mai e de nici un ajutor, fiind ea însăși ambiguă. Se poate ca limba vorbită să recurgă, în asemenea situații, la un procedeu similar cu acela folosit de multă vreme în poezia populară, unde se spune, de pildă, mândruța mea, care m-am iubit cu ea. Deocamdată însă nu ne rămâne decât să urmărim cu interes această schimbare a limbii și să nu-l văduvim încă pe bietul care de formele cazuale, atâtea câte i-au mai rămas. Vom spune și vom scrie întotdeauna omul pe care l-am văzut, fata căreia i-am dat flori si băiatul al cărui nume nu-l cunosc.
|
Cristian Gaspar 7/26/2006 |
Contact: |
|
|
