Omul contemporan si Noua Gadara -cuvant la Duminica a V-a dupa Rusalii-
„Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L,
L-au rugat sa treaca din hotarele lor.”
MATEI VIII, 34
Gadarenii sunt martorii minunii alungarii demonilor din doi demonizati intr-o turma de porci de catre Mantuitorul Iisus Hristos, asa cum ne spune Pericopa Evanghelica citita azi in bisericile noastre, in Duminica a V-a dupa Rusalii, la Sfanta Liturghie. Oamenii din tinutul Gadariei (sau al Gerghesenilor, cum este numit in Evanghelia dupa Luca) au fost binecuvantati ca pe pamanturile lor sa paseasca insusi Fiul lui Dumnezeu si sa primeasca dovada puterii dumnezeiesti si prin aceasta, Vestea cea Buna – Evanghelia. Insa, gadarenii nu au primit cu bucurie nici fapta, nici cuvantul lui Hristos, ci „L-a rugat pe El toata multimea din tinutul Gerghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frica mare” (Luca VIII, 37). Au fost cuprinsi de frica mare...
Exista in lume doua feluri de frica. Parintele Cleopa ne marturiseste intr-una din minunatele sale predici despre frica cea curata de Dumnezeu, o frica binecuvantata si frica cea patimasa, ca aceea care i-a cuprins pe locuitorii Gadarei.
Fiecare dintre noi poarta in sufletul sau o frica fata de Dumnezeu, iar daca nu fata de Dumnezeu, fata de necunoscut, de imprevizibil, de cele ce sunt in afara puterii noastre. Aceasta frica poate fi ziditoare ori poate fi paralizanta, ne va darui izvor de viata, de seninatate, de cumintenie sau ne va intuneca zilele, ne va chinui pana la obsesie.
In lumea noastra, omul cauta neostenit un sprijin in lupta sa permanenta pentru mai bine. Perfectionarea legilor societatii democratice (un fel de garantie ca raul din oameni va fi daca nu inlaturat, macar diminuat), manipularea codului genetic (aceasta goana faustiana dupa tineretea fara batranete si invingerea mortii), cercetarea spatiului cosmic (visul umanitatii de a face din cer a doua casa, „noul pamant”) sunt cateva dintre incercarile omului de a invinge frica de necunoscut. In aceasta calatorie a cunoasterii, omul a inteles ca undeva, dincolo de toate acestea, exista „ceva” si mai ales „cineva” care nu poate fi cunoscut decat cu puterile sufletului, Universul marturisind existenta Lui.
In acest punct al cunoasterii, drumul se bifurca, suntem la o rascruce.
Multi dintre oamenii de astazi aleg frica patimasa. Ei stiu ca exista Dumnezeu Creatorul tuturor celor vazute si nevazute, indiferent cum il numesc, ei inteleg ca Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), ei sunt constienti ca Dumnezeu va judeca despartindu-i pe cei rai, de cei buni, rasplatindu-le dupa fapte, dar in ciuda acestei cunoasteri, oamenii aleg precum gadarenii, il alunga pe Dumnezeu din cetatea sufletului lor si-si inabusa frica in lucrul mainilor lor - efemera civilizatie umana a pacatului.
De fapt, in fata oamenilor drumul cunoasterii se desface in cele doua cai despre care ne vorbeste Didahia, una dintre cele mai vechi scrieri crestine: „exista doua cai, una a vietii si alta a mortii, (...) si calea vietii este aceasta: mai intai sa iubesti pe Dumnezeu, Creatorul tau; al doilea, pe aproapele tau ca pe tine insuti si toate cate voiesti sa nu ti se faca tie, nu le face si tu altora. (...) Calea mortii este aceasta: mai intai de toate este rea si plina de blestem: ucideri, adultere, pofte, desfranari, hotii, idolatrii, vraji, farmece, rapiri, marturii mincinoase, fatarnicii, inima vicleana, viclesug, mandrie, rautate, obraznicie, lacomie, cuvinte de rusine, invidie, nerusinare, ingamfare, fudulie, lipsa de teama; prigonitori ai celor buni, uratori de adevar, iubitori de minciuna”.
Omul care urmeaza Calea vietii, a Luminii, este un om care poarta in sine o frica binecuvantata, frica de Dumnezeu. Cu ce putem asemana frica binecuvantata? Frica binecuvantata este frica pe care o are copilul de cearta parintilor, caci frica de dojana mamei ori de asprimea tatalui nu va face ca in copil sa scada iubirea de mama, iubirea de tata, respectul pentru parinti, ci dimpotriva, aceste sentimente vor fi intarite de frica binecuvantata. Frica binecuvantata este si frica de a nu rani pe cei dragi din familie ori chiar pe semenii nostri, atunci cand in noi lucreaza iubirea crestina. Frica binecuvantata este frica de pacat, atunci cand stim ca dupa dulceata otravita a pacatului urmeaza intotdeauna amarul pedepsei pentru acest pacat, indiferent de timpul cand aceasta pedeapsa va veni. Frica binecuvantata vine si completeaza seninatatea crestinului in fata raului din lume pentru ca in frica de a face raul, omul credincios il are alaturi pe Dumnezeu care ii este izvor pentru aceasta frica binecuvantata si deopotriva, alinare.
Frica patimasa a omului care urmeaza Calea Mortii, a Intunericului, este o frica paralizanta, este acel moment in care bogatul nemilostiv satul de propria desfatare, de bogatiile nenumarate si nemeritate pe care le stapaneste, este trezit din somnul pacatului de glasul constiintei sale care ii aminteste ca in orice clipa moartea poate veni sa-i ceara sufletul. Bogatul nemilostiv, desfranatul, pacatosul nu afla prilej de pocainta in aceasta frica patimasa, dimpotriva, pentru omul lipsit de credinta frica patimasa este frica sa nu piarda bogatia, ca nu cumva sa vina moartea si sa-l lipseasca de desfatare. Uneori, in omul pacatos apare si frica de pedeapsa lui Dumnezeu, frica pe care o alunga repede gandind ca bogatiile si desfraul sunt singura realitate valabila, crezand pacatosul, in nebunia lui, ca Dumnezeu ar fi doar o inchipuire...
Lumea in care ni s-a randuit sa traim este o Noua Gadara, o lume ce-si cauta mantuirea in ea insasi, alungand pe Dumnezeu din sufletele oamenilor. Nu exista cale de mijloc, nu putem alege sa fim caldicei, caci am alege moartea sufletului. Sunt doar doua cai – Calea Vietii si Calea Mortii. Sa alegem Viata vesnica, sa avem frica binecuvantata si in Noua Gadara sa-L marturisim mereu si mereu pe Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru. Amin.
|
Marcel Radut Seliste 7/16/2006 |
Contact: |
|
|
