Atingerea de suflet
“Spune si tu, soro, nu e strigător la cer să coste benzina la fel ca-n tările occidentale, la salariile mici care sunt aici?!” – te rătoiesti din pozitia celui care le vede pe toate “de sus”, adică îi dă mâna la salariul lui civilizat din vest să-si dea cu părerea competent pe o temă care-l doare pe românul de rând. Împusti mai multi iepuri dintr-o lovitură, ba chiar te simti un pic ca Robin Hood, apărător al amărâtilor si împărtitor de dreptate. Chiar dacă un poti schimba situatia, măcar te faci simpatic, uzând perspicace si oportunist situatia vădit nedreaptă.
Mai dai si bine în cadru, căci faci impresie de independentă celor dragi, care, iubindu-te, se consolează cu gândul că măcar tu, vlăstarul tânăr, esti deasupra situatiei si ai reusit să i te sustragi, lăsând-o în plata Domnului. Al doilea iepure împuscat „prin atingere”, cum s-ar zice, asa în marea trecere, e că le distragi atentia de la alte necazuri posibile, mult mai periculoase, cele pe care doar bunica, cu serenitatea proprie celor aflati în pragul sutei de ani, nu se teme să le pună incomod în discutie: „tu esti fericit?”...
Iesi pe usă, nu dai bine coltul si te trezesti dădăcit la casa alimentarei, că n-ai fost în stare să declari sticlele goale pentru schimb contra marfă, când ai intrat în magazin. Schimbi placa, nu mai faci pe suveranul ci te mulezi în rolul copilului docil si înghiti în sec. Taximetristului obosit îi zâmbesti cuceritor peste umăr, chiar dacă detesti genul frivol, doar ca să accepte o rută mai scurtă. Te trezesti după trei ore de conversatie cu prietena de suflet că de fapt n-ai spus nimic din cele pe care de luni de zile le „salvasesi” în memorie pentru deliciul clipelor ca astea si constati că de fapt nimicurile cotidiene sunt într-atât de puternice încât absorb toată capacitatea de discutie disponibilă.
Abia în avionul de întoarcere realizezi că iar ai fost acasă, de parcă n-ai fi fost, si ti-e ciudă că n-ai urmat îndemnul bunicii, care se plânge-ntr-una că „iar pleci si n-am grăit nimica”. Ciudat doar cât de uscată se simte limba în gură de la atâta ne-schimbare de opinii, căci cu impresii cu adevărat importante se pare că nu te-ai ales. De ce oare te simti brusc atât de obosit?!
Cât de străină de realitate e idila înaripată pe care o visăm cu ochii mintii când anticipăm revederea cu cei dragi! În loc de schimburi inspirate de replici si vorbe de duh, cheltuim enorm timp si energie cu pusul si cu adunatul mesei, cu remarcile critice la adresa schimbărilor aspectului sau apucăturilor reciproce si încercăm uneori fortat să insuflăm un avânt modern, occidental si eficient vietii – hai să recunoastem – nu tocmai simple din patria mumă. Ai nostri, la rândul lor, încearcă disperati să trezească în noi pasiuni uitate, pentru valori care ne entuziasmau pe vremuri (muzica folk, clubul Dinamo...) sau întelegere pentru situatii mai greu de acceptat („eu nu mă duc la Primarie sa fac plângere că nu repară teava spartă!”). Atât noi cât si ei căutăm punctul de întâlnire undeva la mijloc, pe planul harului si „sentimentului de doină” („vezi, randunelele se duc...”).
E firesc să iasă scântei din loc în loc, când viziuni atât de diferite încearcă să împace si capra si varza, de dragul armoniei familiale. Spaimele pândesc la tot pasul, oricât ne-am strădui să fim toleranti cu cele vechi sau deschisi celor noi. Iar concediul e dureros de scurt, mult prea scurt, de fiecare dată.
Te uiti din avion cum dispare relieful domol arcuit al Muntilor Apuseni sub picioarele tale si te apucă regretul pentru scurta altercatie avută cu mama din te miri ce. Zâmbesti apoi pe jumătatae împăcat, amintindu-ti cum a împărtit tata dreptatea, clasificând scena sub mottoul “asistăm la nepotrivire de caracter”. Si iar te întrebi dacă nu cumva ai mers prea departe, sau poate, dimpotrivă, ai fost prea las, rezumându-te doar la stratul superficial.
Dacă ai noroc si calculator, poate vei afla întâmplător cândva, într-unul din mesajele viitoare, că „atingerea” sufletului totusi s-a produs, probabil într-un moment complet aleator, în mijlocul unei conversatii insipide, pe o temă deloc importantă, ca de exemplu cea cu benzina. Delicatul schimb de „fluid emotional”, îsi va fi găsit calea într-un fulger momentan de perceptie instantanee, nu datorită ci în ciuda încercărilor disperate de a comunica prin cuvinte, în contra curentului unui subiect absolut perpendicular cu situatia. E suficientă o străfulgerare, si omul din fata ta, la care tii mult si pe care-l pretuiesti de-o viată, devine parcă transparent si ti se pare că-l întelegi si-l cunosti mai bine decât te stii pe tine însuti. Răspunzi repede ceva acolo pe tema insipidă aflată-n discutie („e scump si gazul, fire-ar el al naibii!”) si întorci capul în asa fel încât să nu se observe că ti-au dat lacrimile de emotie. Mai mult ca sigur că persoana iubită „te citeste” instantaneu la fel de bine ca tu pe ea si-ti interpretează corect stânjeneala, dar îti lasă cu elegantă iluzia că te-ai avea sub control. Asa arată clipele cu adevărat duioase pe care le depozităm, uneori chiar fără să fim constienti de ele, în străfundul sufletului nostru si care ne dau putere din „off”, când e să trecem probe grele sau când ne simtim însingurati. Nu efuziuni de cinema, nu îmbrătisări teatrale, nici declaratii pentru eternitate!
Incepând cu sfârsitul, din clipa în care iar pleci, conversezi luni si ani de-a rândul în minte cu ei, cei care-ti sunt dragi, familie sau prieteni aflati departe. Uneori ti se pare că le auzi replica si intuiesti parcă ce-ar spune în diverse circumstante. De fapt stii bine că si de-ar fi de fată, e putin probabil ca lucrurile să decurgă asa de armonios cum ti le imaginezi tu. Dar îti prinde bine iluzia, mai ales când te simti singur sau neînteles. Îti spui atunci că toată zbaterea nu e decât o jucare de rol secundar pentru că – nu-i asa? – scenariul major se scrie în spatele cortinei închise, acolo unde spectatorii sunt ei, cei care înteleg umorul tău subtil, vibratia de diapazon a spiritului tău de fluture rănit, mă rog, chiar si lucruri pe care nici măcar tu nu le întelegi prea bine la tine.
De când cu posta electronică, iluzia apropierii e si mai tentantă, cuvintele scrise alunecă mai usor din vârful degetelor decât de pe vârful buzelor, la telefon. Oricât de bine te-ar cunoaste adresantul, nu mai poate percepe în tonul tremurat al vocii o neregulă, o minciună nevinovată sau o omisiune voită, menită să-l menajeze. Când scrii un mesaj, ai timp să-l perii, să-l corectezi, să-l cureti si să-l înfrumusetezi după pofta inimii. Nu mai contează dacă „n-ai replică în glas”; prin apăsare de buton, cu o tastatură sprintenă, poti proiecta în mintea interlocutorului imaginea ta modificată, asa cum intuiesti tu că te-ar dori el să fii. Fostei colege de liceu îi servesti versiunea ta tinerească, cu lecturi la modă si cu melodii preferate; pentru familie esti firea practică, eficace si robustă, cea „dintotdeauna”; pentru prietena vârstnică esti sturlubatica visătoare cu capul în nori; pentru fostii colegi de birou te prezinti aventurieră si iubitoare de risc, în timp ce fostului partener de dansuri populare de la „Casa Pionierilor” îi servesti spaimele subtile fată de regimul totalitar, adânc înrădăcinate în subconstient. Culmea e că nici măcar nu trebuie să faci un efort ca să umpli toate rolurile astea, tot tu esti în dosul fiecărui personaj, fără minciună.
Paradoxal e faptul că atât de impersonalul instrument dotat cu tastaură reuseste să ne stoarcă mărturisiri mai sincere si mai profunde decât cele pe care am fi dispusi să le spunem direct, prin viu grai. Asa cum orasul metropolitan ne ajută să ne găsim pe noi însine, topindu-ne în masa informă de oameni care nu stau să ne observe la fiecare pas, asa avalansa de cuvinte scrise ne obligă să renuntăm la „informatia de umplutură”, gen pretul actual al cartofilor pe piată sau starea vremii, si ne obligă să nu mai dăm târcoale esentialului. Nu-i de mirare că un litru de cerneală de imprimantă Hewlett Packard costă mai mult decât un litru de parfum Chanel No.5.
Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care uneori n-avem curajul să le spunem răspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspiratie în fata unui om cu care mai că te-ai încumeta chiar si să taci la dublu. Prieten.
|
Gabriela Calutiu/ Benissa 7/14/2006 |
Contact: |
|
|
