A crede – verbul epocii noastre - -cuvant la Duminica a IV-a dupa Rusalii-
“Si a zis Iisus sutasului: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut.”
(MATEI VIII,13)
In lumea moderna, in mult laudata societate democratica post-capitalista, omul este indemnat sa creada – sa creada in el insusi, in drepturile sale de fiinta atot-stapanitoare in acest colt de Univers, apoi sa creada in posibilitatile aparent nelimitate ale stiintei contemporane, atot-puternica arma a omului in lupta cu Natura Mama, sa creada in ofertele seducatoare ale societatii de consum si nu in ultimul rand, sa creada ca aici, pe Pamant este posibila construirea Noului Paradis, care va avea in mijlocul sau nu vreun pom al cunoasterii, ci statuia de aur a omului – stapanul necontestat al tuturor celor ce exista.
Totusi, intalnim si oameni, precum sutasul roman din Evanghelia de astazi, care cred doar intr-o singura fiinta, anume in Dumnezeu si intr-un singur adevar, Adevarul lui Dumnezeu. Exista la acesti oameni, o sfintire a verbului “a crede”, sfintire ce are loc in adancurile tainice ale sufletului omenesc. acolo unde nici o putere din lume nu poate patrunde, decat prestiinta pe care singur doar Dumnezeu o are.
Sutasul roman s-a apropiat de Dumnezeu intr-un astfel de process de sfintire a verbului “a crede”. El, ofiterul roman care pana la clipa de cumpana crezuse poate in puternicia zeilor pagani ori a doctorilor vremii sale, sutasul vine la Hristos sa se roage, sa ceara nu pentru sine, ci pentru altul, sluga sa cazuta in boala grea - “Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, chinuindu-se cumplit” - si astfel, militarul roman incepe cu adevarat sa creada.
A venit la Dumnezeu, inainte de toate, cu smerenie - “Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu”. Romanul isi cunostea, cu siguranta, propriile pacate care il opreau sa ceara unui om sfant, cum era atunci privit Iisus de multime, sa-i calce pragul casei. Apoi, era oprit si de obiceiurile evreiesti nu ingaduiau unui membru al poporului evreu sa intre in casa unui pagan. Totusi, aceasta cutuma a locului nu-l opreste pe roman sa se adreseze lui Hristos, incalcand deci cutuma din dorinta sa fierbinte de a-l salva pe slujitorul cel credincios. Ofiterul roman face primii doi pasi ai credintei, ai verbului „a crede” sfintit prin asezarea catre Dumnezeu: rugaciunea pentru altul din iubire de aproapele si smerenia. Nu cere pentru el, ci pentru slujitorul sau bolnav, nu se semeteste, ci marturiseste ca nu este demn de a primi sub acoperisul sau pe Hristos.
Sutasul roman, incurajat de faptul ca Hristos accepta dialogul cu el, un pagan, face si cel de-al treilea pas spre credinta – recunoaste lui Iisus Hristos calitatea de Atotputernic, de Stapan al Universului, puterea de a vindeca prin simpla rostire a unui cuvant – „ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea”. Dumnezeu a creat lumea prin rostire sfanta, Dumnezeu a zis si s-a facut. Hristos este Logosul – Cuvantul intrupat, Fiul lui Dumnezeu si Persoana a Sfintei Treimi, Dumnezeu cel Unul in Fiinta si Intreit in Persoane. Rugaciunea pentru semenul bolnav si smerenia ii deschid ofiterului roman ochii sufletului si asa intelege ca Hristos este Logosul si ii cere lui Hristos ceea ce reprezinta prima manifestare creatoare a lui Dumnezeu stiuta de noi, oamenii, adica actul creator prin rostire. „Numai zi cu cuvantul...”
Hristos marturiseste despre credinta minunata pe care o arata sutasul si ii face dupa voie – „Du-te, fie tie dupa cum ai crezut. Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela.”
Sutasul roman, un om de mare credinta care a trait acum doua mii de ani... Cautam si in timpurile noastre astfel de oameni si ii aflam tot mai rar, cu tot mai mare dificultate. Omul are nevoie de verbul „a crede” cum are nevoie de aer, de apa, de hrana. Este aproape imposibil ca omul sa traiasca fara sa creada in ceva, in cineva - fie acel „ceva” materia ridicata la rang de entitate preexistenta si necreata, fie acel „cineva” propria fiinta de care se indragosteste egoist precum Narcis cel din legendele pagane.
Dependenta omului de verbul „a crede” reprezinta inca o dovada ca in sufletul omenesc a fost sadita de Creator chemarea permanenta spre credinta. In calea credintei noastre s-au ridicat de diavol ori de gresita folosire a propriei noastre libertati felurite oprelisti. De la caderea protoparintilor nostri la Pomul Cunoasterii, sub ispita satanei, la smintelile zilelor noastre – egoismul sufletesc si trupesc, demonizarea sufletelor si spurcarea trupurilor – omul a calatorit avand mereu asezate in fata alegerii sale cele doua cai: o Cale a Luminii unde „a crede” inseamna a te reintoarce la origini, adica la Dumnezeu, la starea cea dintai a omului de fiinta sfintita, liant intre Cer si pamant, si o Calea a Intunericului care orbeste pe om cu o dulce, dar pervertita si otravitoare varianta a aceluiasi verb „a crede”, a crede doar in tine, a crede doar in ceea ce ai tu nevoie, a crede doar in ceea ce tu poti simti cu trupul, adica „a nu crede” in Dumnezeu.
Sutasul roman ne marturiseste peste milenii o credinta smerita si curata in Dumnezeu si Atotputernicia Sa. Sutasul roman depaseste limitarile pe care originea sa, statusul social, educatia i le impun. El se leapada de cele intunecate si se inchina celor luminoase, afland astfel in Hristos Calea, Adevarul si Viata. Amin.
|
Marcel Radut Seliste 7/9/2006 |
Contact: |
|
|
