Despre Postalitate, Martin Bryant, Evilenko, si despre dansul Korei în pustiu
Este vehiculată în teoriile auto-clamate ale postmodernismului, ideea după care am fi la debutul unei ere fără precedent, o eră a stării de ante, de după, o stare a postalitătii (’post’ este aici binarul perfect al lui ’ante’).
Ne aflăm, asadar, în vertiginoasă coborîre a cortinei peste o scenă în curînd goală, pre-emptivată, ca să uzăm de unul din termenii urcati glorios, si de curînd, în ariergarda ’începutului sfîrsitului’.Ne aflăm - asa ni se induce - la limita dintre real si imaginar, cînd chemarea de sirenă a postmodernismului se aude, pervers, de după crestete înspumate de valuri al căror rol, cu maximă pedantă precizat în laboratoarele manipulatorilor de iluzii, este acela de a îneca ’în Sine’ un Sine extrem: pe de o parte, acela al coplesitoarei hiperemotionalităti, de unde ’a discerne’ nu se (mai) poate, lesne, discerne, iar nevoia de suflet se exersează, deja, ca practică si investitură în conclavurile bio-eticii - răsfătata, nou întronată perlă în coroana departamentelor de Studii Culturale. Sinele apare, asadar, în declin, terapeutici pragmatice reclamîndu-l acum, mai mult ca niciodată, în abisul sedintelor private sau de grup, unde cortegiul victimelor încearcă să-si negocieze căi de acces înapoi la lume si la Sinele pierdut. Totul se petrece, iată, sub bagheta psihoterapistului (americanizat drept shrink ) - format la scolile care îl clamează pe Jung dar îl promovează, mai degrabă, pe Freud, declasînd, adică, individul putin cam jos, mult mai jos decît era nevoie (sic), în mîlul si zatul unui subconstient neaerisit la timp, iar acum, iată, lacom spiralînd peretii dantescului infern pînă la buza lucrurilor , unde domneste Neantul (sau poate Nirvana).
Sinele e bolnav; spînzurînd ca o monadă de cealaltă parte a lumii, cea care eliberează vîrcolacii si revarsă abisuri de emotii, neclare, primarele emotii ale omului singur, fără lume (nu vă simtiti, cîteodată, actori fără o scenă?).
Martin Bryant să fi avut un asemenea Sine, inert pe fundul cleios al mărilor tulburi ale cine mai stie cîtor chemări neauzite de sufletul său australian - deci nou, prea nou; într-o zi, zi care nu prevestea nimic, a secerat din fetele ororii (sale) vreo 25...era un Cafe, nice, cochet, middle-class...iar Martin, Matin Bryant, oare ce spera cînd a încheiat scurt, năpraznic, destinele acelea străine? ...Prea străine, poate, atît de străine, încît le-a luat companie pe fundul sticlos si mut al oceanelor sale croite în vis, si în jocul cu lumea ostilă dinafară...Era la Port Arthur, undeva în clinchetul cristalin al Tasmaniei australiene, cînd Martin Bryant a regurgitat, probabil, ani lungi de terapie ’analitică’, unde domnisoara severă si ultra-intelectuală, feministă si profund, traditional (sic) seculară, aparent stearpă de atîtea griji pentru femeile-care-procreează-fără-de-bărbat (!) (In Vitro Fertilization, IVF, a facut posibile încrucisări discrete, la nivele comunale, unde ’a dona’ devine obstesc si necesar unei aume perpetuări a ’neperpetuării’: ’si noi populăm lumea’, par ei să spună, da, există continuitate, vom tine lumea în picioare ca pe o mare familie, familia care să abolească tirania ’familiei nucleare’; uite, spun tot ei cu emfază, matern/patern, feminin/masculin devin acum intersarjabile, colapsînd în agonia indistinctiei).
Mama, arhetipul matern care a facut mîndria cîtorva studii celebre, generînd, la capătul lor, ideea că acesta ar fi arhetipul maximei conexiuni, intră acum în spectaculoase speculatii, cum că imediat după ziua zero, în chiar ziua unu a infantului, acest arhetip ’matern’ începe să se umple cu substanta dulce a iubirii - iubirea inconfundabilă a ne-conditionării, unica iubire, iubirea maternă.
A mai fost un damnat prin decada a 8-a a secolului trecut, undeva în Rusia perestroitkistă, devenit notoriu Vestului recent oripilat ca si Evilenko, după filmul omonim din 2005. Un film în care un Malcolm McDowell, nealterat din tineretile rolurilor sale de rasisti si revoltati fără cauză (vi-l amintiti in Portocala mecanică, a lui Kubrik), joacă acum pe acest Evilenko (evil = rău, în engleză); un Evilenko al ororii, în umbra căruia nu-i nici tipenie de ’mamă’ sau vreun alt etern feminin, si unde Kora Juliei Kristeva, teorista feministă de origine bulgară, nu-si dansează, stearpă, dansul floral si îmbujorat.
Evilenko e pedagog si ’turnător’ în numele ’cauzei’, drept pentru care lasă cadavru după cadavru - sînge tînăr, între 7 si douăzecisiceva - mai lacom si mai dezamăgit cu fiecare victimă care îi rezistă în jocul morbid al afundării în adîncuri; căci Evilenko nu coboară niciodată singur treptele de apă neagră ale subconstientului său de om urît - scufundarea începe întotdeauna mut si subit, în vreun WC de tren, unde victima minoră asteaptă, la sugestia benevolentului Evilenko, trecerea imaginarului controlor; căci băiatul cu ochi mari sau fetita cu zîmbet în gropite, fudulă de a fi ’invitată’ în conversatia cu ’domnul învătător’ (Evilenko chiar fusese învătător, pînă într-o zi, nu demult), sau duduia sexy agătată într-un parc de distractii, nici una dintre victimele sale ’nu au bilet’, ele circulă clandestin în trenul vietii, prea liberi, prea puri, prea fericiti, prea frumosi si, mai ales, prea demni de iubire pentru Sinele sfîsiat al lui Evilenko...si poate nu vîrcolacul, ci doar băiatul, copilul în asteptare acolo, între vălurile de ceată si în frigurile de dincolo de lume ale sufletului singur, trebuiau supuse din timp exorcizării.
În asemenea segregationism actual putem opera cu numai două lumi: Lumea Întîia si Lumea lui Celălalt, un fel de lume paralelă, aceasta din urmă; unii o numesc tainică, fără însă ca nimic metafizic să fie aici implicat; tainic în sensul ’rezistentei’ în adîncuri, nu, nu adîncurile putride ale lui Evilenko, ci mai degrabă eternele plaiuri unde soarele, reflectat prin anume stranie morfologie a pămîntului la Poli, orbeste, cald si apolonic, un interior al pămîntului de foarte putini cunoscut; acolo vegetatii gigantice ale unui paradis secret proliferează ad infinitum, ca si eterna pace si iubire. Artur Silvestri vorbeste despre o Românie ’tainică’, ’paralelă, dar toti Silvestrii lumilor damnate trebuie că vorbesc despre aceeasi lume, una a rezistentei în orbitoarea lumină a lui ’a sti ceva ce nu se spune’; asa după cum lianele uriase si copacii cresc din febra unui soare al oglinzilor întoarse, în însăsi burta planetei pe care tropăim acum în ritmul marsurilor cybercultiste, si al simcultismelor si al simulacrelor confectionate din plasticul acela flamboyant si efemer numit ’iluzie’.
Am putea chiar spune că adîncurile catacombice ale schizoidului Evilenko sînt exact la antipodul lumilor edenice vegetînd netulburate în muzica rampantă a unei organicităti de început de lume. Evilenkiada se petrece într-o altă lume de taină, cea a pedagogului comis celor 52 de victime ale sale, canibalizate întru-cîtva, dar prea putini înteleg aici că, de fapt, victimele fuseseră ’integrate’, recuperate drept companie pe fundul negru al unui suflet niciodata iubit – Evilenko canibalul nu este decît Evilenko copilul teratogen a carui mamă (mama Rusia a ’comunismului’ înghetat în spaima deportărilor siberiale?) lipseste. Lumea Evilenkiadei nu este una a cresterii, ca vegetaliana apolonică din interiorul pămîntului, ci una a mortii, a disolutiei, a ultimelor reminiscente de Sine.
Si pentru că ne-am întors la Sine, iată acum o a doua extremă a Sinelui ludizat al ultimelor decade: cybercultismul, Sinele cibernetic, acela al tribulatiilor clientelar-consumeriste în goana de a satisface megalomania falselor, induselor pofte, a apetiturilor dedate incomensurabilitătii noastre atroce insatioase. Sinele cibernetic e în expansiune, nu rămîne vreo îndoială, si mă întreb ce spectacol jalnic trebuie să fi ajuns psihanaliza terapeutică atunci cînd categoriilor freudiene, tatonate acum de femeia-masină cu articulare de software si zîmbet de un milion de dolari, pe canapeaua sesională pe a cărei piele tocită se succed la fiecare 60 de minute exact (punctualitatea masinii), alte si alte corpo-realităti, mai suple sau mai mătăhăloase, purtîndu-si în palme sau pe crestet Sinele într-o agonie lentă, ca sîngele siroind alene dar fără oprire din vena deschisă de cutitul fin al lamei; ce spectacol, cînd domnita cu pulpele pe jumătate dezgolite, încrucisate strîns si legînîndu-le usor ca o muzică a nerăbdării, hipnotizînd, analizînd, psihanalizînd,după retete freudiene, pe cel în transă si nevoie, descoperă că omul din fata ei e un ecran; o retea de circuite simcultiste conectate la o centrală numită Mediatrix. Iar acolo, în emporiumul care scurt-circuitează cu mesaje subliminale de frecvente asurzitoare, măsurate în biti, biti separati de biti numai prin fractiuni de secundă, acolo, în lumea dicteurilor automate generate de stihiile unor pofte străine de propria alcătuire, pofte de alien, de extraterestru salivînd înaintea pilulei minuscule, suplă, sfidînd, tronînd din mijlocul farfuriei de plastic – reciclabilă -.acolo, mestra de ceremonii, hipnotista, îsi îndeamnă acum subiectul la o revolutie printre sinapsele iesite la atac, si din care memoria s-a scurs, învinsă, înlocuită de surogate vesnic acolo, pe ercanul luminiscent al inductiei. Samana îl cheamă pe omul-ecran spre pajistile de odinioară, spre Kora - centrul, cuptorul fecundant al iubirii dintîi, Arhetipul însusi al celei dintîi, cu ochii ei si părul ei si gura cu dinti strălucind scurt în bătaia primelor nopti, nopti umede cu miros de lapte, nopti vesnic negăsite după aceea, căutate ca de un criminal întors la locul faptei. Iar Kora e, cel mai adesea, acolo…(cîtiva numai, Evilenko printre ei, si Martin Bryant, nu au cunoscut-o)…Kora e invocată, astăzi, mai mult decăt oricînd…din fata unui ’real’ imaginar din care tatăl - Adevărul - a fugit, infantul care sîntem îsi cere drepturile la eterna armonie, acum, aici…cît mai repede!
|
Aurelia Satcau/ Melbourne 7/7/2006 |
Contact: |
|
|
