Din lumea dorului
Adormind de armonia
Codrului bãtut de gînduri
Flori de tei deasupra noastrã
Or sã cadã rînduri-rînduri.
Mihai Eminescu
Mie orice vizitã în România îmi face pînã la urmã mai mult rãu decît bine.
Stau acum si îmi trag sufletul ca si cînd tocmai m-as fi coborît dintr-un „roller coster”, unde am rîs si am tipat de bucurie si de spaimã patru sãptãmîni. Si-mi zic: asa îti trebuie dacã nu-ti stii mãsura si crezi cã tot ce zboarã se mãnîncã. O actritã grasã-grasã de la teatrul Ion Creangã fiind întîmplãtor în rolul lui Albã ca Zãpada si auzindu-i pe copiii din salã strigîndu-i: Nu musca din mãr! Nu musca din mãr! le-a zis: Doar o datã cã mi-i poftã!
Cam asa fac si eu cînd merg în România si cred cã nici dumneavoastrã nu faceti altfel.
Românii din România, rudele, prietenii nostrii dragi nu o tin într-o petrecere continuã, desi bine ar fi. Ba unii din ei o tin într-o sãrãcie fãrã sfîrsit.
Noi cei care îi vizitãm venind dintr-un univers mai comod dar lipsit de entuziasme, cãutãm ce nu avem aici. Si destul de des gãsim. Eu am gãsit mai mult chiar decît altã datã, desi sînt chiar mult mai putin tînãr. Bucurestiul e asfixiant din cauza cãldurii, masinilor si fetelor frumoase. Dar dacã nu esti atent taximetristul îti ia si sticla de apã din mînã. Flori, bere, telefoane, grabã, fum, parfum, gãlãgie. Bucuresti!
Spre Brasov am cãlãtorit cu trenul: Sãgeata Albastrã. Elegant, curat, dar aproape gol. Auzeam doar conversatia a douã englezoaice ce îsi plãnuiau sã vadã Branul. Le priveam si mã minunam cît de relaxate sînt rãsfoind un atlas al Europei de Est si rontãind sticsuri. Eu întorceam privirea de la ele la controloarea de bilete, la munti, la gara din Sinaia, ca si cînd as fi fost în Anglia. As fi bãut o vodcã, o bere, dar tocmai si numai în trenul ãsta nu se gãsea asa ceva. In Brasov e aceiasi neliniste, aceiasi lume jumãtate incitatã-jumãtate blazatã, doar peisajul si temperatura aerului e alta. Se construieste, se vinde, se bea si se trãncãneste.
La Sighisoara, unde am ajuns în a patra zi, atmostfera era mai potolitã. Oras mic în care zumzetul strãzii se compune din: Servus dragã! sau Servus toc! Urma sã-mi revãd colegii de liceu dupã un numãr de ani inexprimabil de mare. Am fost, cîti am fost, entuziasmati, derutati, emotionati de cei din jur, de clasa de liceu si de un oras cum altul nu mai e.
Dar mai frumos ca nicãieri a fost în Copoul Iasului, pe unde se întorc si rãtãcesc zi si noapte, mai ales în vremea florilor de tei, spiritele lui Mihai si al Veronicãi. Teiul lui Eminescu se strãduia pe o jumãtate din trunchi sã-si dea si el floarea. Dacã as sti cã nu supãr pe nimeni, as zice cã Iasul este singurul oras boieresc din România. Asta o simti urcînd Copoul, asteptînd pe cineva la Fundatie, la Corso la o bere, pe treptele Universitãtii, aproape peste tot. As îndrãzni sã spun cã la Coven Garden unde n-am fost niciodatã, nu e cu mult mai impresionant decît în Aula Universitãtii, unde am rãspuns la citirea altui catalog.
Plimbarea din Copou m-a înrobit pentru totdeauna. As fi vrut sã nu se mai sfîrseascã niciodatã.
A treia zi, ultima în Iasi, am mai urcat o datã Copoul. Era spre prînz. Lume frumoasã, cafenele elegante, dar foarte cald. Urcam în urma unei doamne cînd ne-a ajuns o Dacie cu niste cheflii. Erau tineri, imberbi si se împingeau pe geam afarã. Cel dinspre trotuar ne-a strigat cît l-a tinut gura: Bããã, Moldova nu e a voastrã! Stiu! E a voastrã! Si mi-a venit ca niciodatã sã izbucnesc în plîns si rîs.
Cine dintre dumneavoastrã vrea sã pãteascã la fel, n-are decît sã se ducã în Copou, dar nu-i garantez cã se mai întoarce.
|
Viorel Neacsu 7/7/2006 |
Contact: |
|
|
