Credintă si spiritualitate românească...
Trenul lăsă în stânga magistrala spre Bucuresti. Privind prin fereastra compartimentului în care deocamdată am rămas doar eu, văd statia Teius, nod de cale ferată, unde se întâlnesc si trenurile care vin dinspre Arad-Alba Iulia. Urcând pe valea Geoagiului din orasul Teius, prima localitate cu un trecut îndepărtat pe care o străbati este comuna Stremt, în centrul căreia se află vechea cetate a Diodului sau Stremtului, construită, probabil, la începutul secolului 14. În dreapta, la mai putin de sapte kilometri, drumul de tară te duce în satul Geomal, asezare pitorească, cu o frumoasă biserică de lemn si unde s-a descoperit un important tezaur de denari imperiali romani. Atestată documentar la 1263, te asteaptă comuna Geoagiu de Sus, unde pe una din culmile dealului ce străjuieste malul stâng al văii, într-o poiană cu pomi fructiferi, se zăreste turla bisericii, care aminteste de fosta mănăstire a Geoagiului, care a împilnit, o vreme, si rolul de resedintă a episcopilor si care au avut aceeasi soartă ca cele 150 de biserici si mănăstiri din Transilvania, distruse de trimisul Imperiului Habsburgic, generalul Bukow, în anii 1760. Totusi, pe parcursul vremii, biserica a fost refăcută si restaurată, a fost confectionat iconostasul si stranele din lemn de stejar.
Printre stâncile muntelui si albia văii, pe acelasi drum, pe unde au trecut Horea si Iancu, eroii mari ai neamului nostru, semănând jertfa vietii pentru idealul sfânt al românilor, drumul îsi face loc spre mănăstirea Rîmet. “Tocmai în vale te cobori prin pietris, sub această intreită cunună sălbatică; vechea mănăstire vorbeste despre un trecut lung de sărăcie si primejdie”, cum cu adevărat a grăit marele istoric al neamului Nicolae Iorga.
Peisajul devine tot mai fermecător, în plină zonnă montană, unde înăltimile încântă privirea, până la Cheile Râmetului, dominate de vârfurile Plesii si Prisecii. Trasee de legătură te conduc la Piatra Cetii, cabana si Cheile Întregalde, unde se mai întâlneste floarea de colt, Cabana Sloboda, la Ponorul de la Vânătare si la Pestera Huda lui Papară. În sfânta mănăstire Rîmet se roagă si ostenesc măicute si surori care trăiesc după rânduiala mănăstirească si muncesc la tesutul de covoare oltenesti si persane, la tricotaj, broderie, în atelierul de pictură - icoane pe lemn si atelierul de croitorie pentru personalul mănăstiresc. Aici, în această vatră de credintă ortodoxă si spiritualitate românească, privim cu veneratie vechea biserică a Râmetului, loc de trăire duhovnicească, de îmbărbătare si încurajare în vremuri grele si ne înăltăm sufletele cu bucurie si smerenie, în slujbele oficiate de cuviosii nostri părinti, cuvioasele maici si surori, în noua biserică. De câte ori ajung la Mănăstirea Rîmet si privesc frumusetea sobră si sălbatică a împrejurimilor, gândul mi se duce la multimea nevoitorilor, “eremitilor”, care s-au nevoit aici, la cei din adâncuri de istorie, sau mai încoace, la Sfântul Ghelasie, si până în zilele noastre la părintele Dometie Manolache. Ei s-au lăsat, după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrisi cu condeiul Duhului. Necontenit s-au depăsit pe ei însisi, lăsându-se deasupra granitei lor omenesti si trăind în contact cu transcendenta divină.
In lupta cu răul se cere bărbătie. Ei au avut-o; fiind bărbati ai tăriei au iesit biruitori. Bărbătia lor s-a exprimat prin asceză, prin nevointă. Asceza nu este, cum gresit se întelege într-o lume laicizată, omorârea vietii din noi; asceza este omorârea mortii din noi. Nevointa fortifică firea si o tămăduieste de lipsa ei de fermitate, care iese în evidentă atunci când foarte usor e atrasă de plăcere si fuge de durere. Omorârea mortii, fortificarea firii, devine posibilă prin moartea făcătoare de viată a Domnului Hristos. Înviem cu El dacă si murim cu El. Lucrul acesta ni-l demonstrează nevoitorii de la Rîmet. Ei au petrecut în asceză si-n comuniune de rugăciune cu Hristos, participând la sfintele slujbe si făcând bine oamenilor. În viata lor mânia a fost înlocuită cu blândete, lenea de hărnicie, răutatea de bunătate, zgârcenia de dărnicie, vrăjmăsia de dragoste, desfrânarea de curătie, mândria de smerenie, invidia de bucurie pentru binele aproapelui, calomnia de respectarea onoarei semenului. Fără aceste virtuti chiar dacă ne ostenim nu ajungem la sfintenie. Înspre această stare au râvnit nevoitorii de la Rîmet si râvnesc si maicile de astăzi, dimpreună cu duhovnicii lor, în acest loc râvnit de reconfortare duhovnicească.
Documentele putine scrise nu expun explicit viata sfintilor de aici. Inscriptia din biserica veche îl pomeneste pe Arhiepiscopul Ghelasie, acest vlădică cu viată sfântă, care-si păstorea „oitele” umblând din munte în munte, călare pe măgar, cum l-a găsit si ceasul mortii, si „sluga necuvântătoare” l-a dus la mănăstire în sunetul clopotelor satelor, care băteau singure. S-a sfârsit discret, ca Moise, asemănându-se cu acela si prin faptul că, lovind cu toiagul la Hopagi, a izvorât apă; până astăzi găsindu-se acolo „fântâna vlădichii”.
Părintele Dometie a fost adus de Dumnezeu în Transilvania, atât de încercată spiritual de stăpâniri vrăjmase, pentru a da un nou suflet duhovnicesc vietii religioase din jurul Mănăstirii Rîmet. Vechea mănăstire de călugări a fost transformată în mănăstire de călugărite si, cu toate sicanele guvernării comuniste, a ajuns un izvor tămăduitor de suflet. Stiind că numai cel ce arde poate înflăcăra pe altii, a făcut-o, dar s-a consumat înainte de vreme. Cei care au preluat steagul ne-a spus maica Ambrozia, merg cu râvnă înainte si cum bine zice Andrei episcopul de Alba Iulia „nădăjduim că asa precum sunt realizările edilitare văzute, multe la număr si frumoase, vor fi si cele nevăzute, pe care le stie numai Dumnezeu”.
În Muntii Trascăului, pe asa zisa „vale a mănăstirii”, acea vale îngustă, săpată de apa Geoagiului, râul pornit din Muntii Abrudului, care se varsă în Mures, lângă Teius, se află Mănăstirea Râmet, una dintre cele mai vechi asezăminte ortodoxe monahale din Transilvania. Drumul îngust, care duce spre mănăstire descoperă credinciosului si călătorului un monument istoric unic, datând din secolul 14, o mănăstire, cum arată Nicolae Iorga, ctitorită de călugări singuratici, căci numirea „rîmeti” nu înseamnă altceva decât „ermiti”, adică pustnici. Privitor la vechimea mănăstirii, cercetătorii au remarcat că anul de pe piatra asezată deasupra usii de intrare în biserică: „Dintîău au fost zugrăvită s(fân)tă biserica în zilele lui Matiias crai, văleato 6895”, nu corespunde domniei lui Matei Corvin(1458-1498) si este posibil că cel care a săpat inscriptia lapidară a gresit cifra sutelor. Recent, un colectiv de cercetători după ce au studiat o inscriptie slavonă de pe arcada dintre naos si pronaos, au descifrat următorul text de o însemnătate deosebită: „Am scris eu prapăcătosul rob a lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crisul Alb, cu încuviintarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2”. Asadar, mănăstirea este cu cel putin un secol mai veche decât se credea, după cum arată inscriptia de pe cel de al treilea strat de pictură si că la acea dată în Transilvania exista o organizare bisericească superioară, cu un ierarh propriu, în fruntea ei, cu titlul de arhiepiscop.
Mănăstirea Rîmet a avut numerosi ctitori si binefăcători, începând cu acei modesti eremiti si credinciosi din împrejurimi sau de mai departe, care au găsit aici loc de reculegere sufletească ori de refugiu în vreme de primejdie. Pe parcursul veacurilor, biserica a fost reparată sau renovată de mai multe ori. După inscriptia de la intrare biserica a fost zugrăvită în vremea lui Matei Corvin, ce se trăgea dintr-o veche familie românească, care o dată cu înnobilarea a trecut la catolicism dar nu a persecutat biserica ortodoxă, ci a ajutat-o. Dealtfel, sotia lui Mateias era ortodoxă, iar la curtea ei avea preoti ortodocsi. Se pare că în vremi de restriste, Matei Corvin era adăpostit la mănăstirea Rîmet. După anul 1500, mănăstirea este ocrotită de domnii de peste Carpati. Peregrinările, schimbul de cărti, de antimise si alte obiecte de cult, între români, au fost permanente, astfel că aici se găsesc cărti de cult tipărite si donate de domni si ierarhi munteni si moldoveni. Desi a căzut pradă tunurilor generalului Bukow, mănăstirea a fost refăcută, dar la putin timp, o nouă furtună se abate asupra ei. Stăpânirea străină pedepseste pe călugării si credinciosii din jur, care au participat la răscoala lui Horea, Closca si Crisan, cu o nouă „stricare” a mănăstirii. Ca urmare a stăruintelor depuse de localnici Curtea de la Viena dă un decret, prin care îngăduie să se repare biserica „dar numai ca biserică de mir”. Desi mănăstirea se desfiintase, credinciosii o considerau „maică” a celor sapte biserici de pe Valea Rîmetului. Mănăstirea Rîmet a rămas continuu în stăpânirea călugărilor ortodocsi. După 1940 viata monahală se reface si se construieste clădirea cu paraclisul actual, iar 15 ani mai târziu se transformă din mănăstire de călugări, în mănăstire de maici. Dar suferintele mănăstirii nu s-au terminat si trebuie să amintesc încercarea la care a fost pusă viata monahală din tară în anii 1959-1960 si în timpul regimului comunist. Maicile izgonite din mănăstire s-au strâns la Teius, apoi în Aiud si au organizat o sectie de covoare până în anul 1969 când s-a acceptat să revină la mănăstire, unde să facă o sectie mai mare de covoare cu fetele din satele de moti, din jur, fără a se permite să facă slujbe si nici să reia activitatea călugărească. Dar Dumnezeu a auzit ruga maicilor si după câtiva ani de grele încercări, în 1972 s-a ajuns la redeschiderea Mănăstirii, la autorizarea si reluarea vietii monahale.
Este cunoscut că mănăstirile au împlinit, pe lângă menirea lor religioasă, si un rol cultural, ele fiind sanctuarele în care poporul dreptcredincios se ruga, dar si învăta să scrie si să citească, ori deprindea mestesugul artelor frumoase: caligrafia, broderia, miniatura, tiparul. La mănăstirea Râmet, exista o scoală chiar înainte de 1762, când acest asezământ a fost devastat, iar copii sătenilor din jur au rămas fără învătătură de carte. Exista de asemenea aici o scoală de pictură bisericească, ce avea legături cu cea de la Hurezu. Acest lăcas de cultură a constituit tot timpul loc de lumină pentru copiii satelor din zona muntilor Trascăului, chiar dacă nu aveau conditiile care se cereau. Din 1973 functionează o scoală unde măicutele se străduiesc să sădească în mintea si inima acestor copii învătătura de carte, dragoste de Dumnezeu si iubirea de tară., iar câteva orfane sunt crescute si primesc o educatie aleasă aici.
La mănăstire, îmbinând rugăciunea cu munca, după rânduielile mănăstiresti, a fost refăcut paraclisul, s-a adăugat arhondăria, stăretia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a construit o scoală nouă pentru copii, în cea veche deschizându-se o colectie muzeală, cu exponate variate, documente vechi în legătură cu istoricul mănăstirii, cărti vechi de slujbă, icoane pe lemn, icoane pe sticlă, o valoroasă colectie numismatică si obiecte cu caracter etnografic. S-a construit o nouă clopotnită, un pod peste râu, s-a introdus lumina electrică, apa potabilă, canalizarea si alte lucrări pentru buna gospodărire a mănăstirii. Biserica Mănăstirii Rîmet are formă de navă dreptunghiulară, prevăzută cu o boltă semicilindrică longitudinală, absidă semicirculară si pronaos boltit cu un semicilindru transversal, deasupra căruia se ridică un masiv turn clopotnită, având padimentul original din cărămizi hexagonale, înfătisare care o reaminteste pe aceea a numeroaselor ctitorii hunedorene ridicate de cnejii români, indicând prin unele diferente, o fază mai evoluată a arhitecturii românesti din Transilvania, o desprindere de influentele arhitecturii gotice. Specific bisericii de la Rîmet este zidul care tine loc de tâmplă care are numai două intrări în altar, dintre care una are rol de usi împărătesti si alta de usi diaconesti si turnul care nu mai este alăturat la extremitatea vestică a navei, ci se înaltă deasupra pronaosului.
Pictura este în tehnica fresco si, desi deteriorată în mare parte, are o deosebită valoare pentru istoria artei medievale românesti. În urma cercetărilor efectuate de numerosi specialisti, s-au identificat 9 straturi de pictură murală Prima etapă de pictură în frescă reprezintă „Iisus în mormânt” datată aproximativ 1300 si se găseste în Altar la Proscomidiar, a doua etapă de pictură reprezintă o scenă de martiriu, pe peretele estic, datată ceva mai târziu, dar tot secolul 14, a treia păstrează fragmente de o remarcabilă tinută artistică datată 2 iulie 1377, punctul de pornire iconografic fiind arcada de trecere dintre pronaos si naos cu inscriptia zugravului Mihu de la Crisul Alb. A patra etapă, reprezintă scena „Nasterea sfântului Ioan Botezătorul” si se află pe peretele de Nord la Vest de fereastră, datată la jumătatea secolului 15, a cincea se află pe iconostasul de zid reprezentând scena „Înăltarea Domnului” si „Sfintii Trei Ierarhi”, apartinând epocii lui Mihai Viteazul. Datând din perioada postbrâncovenească, a sasea etapă de pictură, este stratul de pe bolta si peretii altarului, a saptea pe peretele de Sud în naos, datată secolul 19, iar ultimele două etape de pictură sunt de o slabă calitate artistică. Sub altar, se află un izvor cu apă potabilă, de la care mănăstirii i-a fost dat si hramul „Izvorul Tămăduirii”. Au trecut mai bine de 20 de ani de la ridicarea monumentului istoric pentru a fi protejat de pericolul pânzelor freatice.
În urma săpăturilor făcute pentru înlăturarea pământului de sub biserică au iesit la iveală opt morminte; patru în interiorul bisericii si patru în jurul ei, continând douăzeci de schelete. Cu vechime datând din secolul 9-16, iar ca vârstă nu depăseau 50 de ani. Este evident că problema vechimii vetrei de spiritualitate ortodoxă românească a Râmetului nu si-a aflat încă ultimul cuvânt din partea cercetătorilor. Fiind un monument de valoare pentru istoria arhitecturii si artei vechi românesti, biserica mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” si casa veche, au fost cuprinse pe lista monumentelor istorice si de arhitectură veche bisericească, încă din anul 1955.
Cu mult înainte de a fi descoperită inscriptia care-l pomeneste pe Ghelasie ca arhiepiscop al românilor din Transilvania, locuitorii satelor din jurul mănăstirii cinsteau amintirea unui monarh cuvios, cu acelasi nume, cu o viată plină de sfintenie, cu dragoste fată de păstoritii săi. Sfintele sale moaste, descoperite în chip minunat la mănăstirea Rîmet, în urmă cu peste o jumătate de veac, au săvârsit multe vindecări în rândul dreptcredinciosilor crestini. Multe din faptele sale au rămas povestite, din generatie în generatie. Traditia locală a păstrat o întâmplare cu fântâna de la Hopagi, care se cheamă astăzi „Fântâna Vlădichi”. Locul se află la câtiva kilometri de mănăstire. Într-o vară, călugării s-au dus acolo să cosească fânul. Fiind cald, au început să cârtească, fiindcă nu aveau apă. Egumenul Ghelasie s-a rugat lui Dumnezeu, apoi, făcând de trei ori semnul Crucii cu toiagul, si lovind cu el în pământ, a iesit apă. Izvorul există si astăzi. Moartea lui a avut loc în chip minunat. Coborând de la Hopagi, înspre mănăstire, a murit călare pe asin, care l-a dus, singur, acasă. În fata bisericii, unde s-a oprit, măgărusului i-a rămas imprimată copita în piatra care se află si astăzi în muzeu. Se povesteste că la sapte biserici, între care si la mănăstire, clopotele au început să bată, singure. Capul lui se păstrează într-o raclă de lemn în biserica mănăstirii. În anii trecuti, se spunea că o mireasmă se răspândea din capul sfântului, învăluind mănăstirea si împrejurimile.
Dezvoltarea mănăstirii, nevoia credinciosilor din întreaga tară de a veni la slujbele sale, de a se mărturisi si de a se ruga aici, au impus construirea unei noi biserici, corespunzătoare. Zidirea bisericii a durat până în anul 1986, apoi lucrarea de pictare, urmând ca în anul 1992 a avut loc târnosirea acestui sfânt locas. Biserica are o suprafată construită de 2655 metri pătrati, arhitectura de traditie bizantină ca împărtire interioară a spatiului. Fatadele au la bază un postament de piatră fătuită, iar zidurile de deasupra sunt împărtite în două registre, de înăltimi inegale, de un brâu, format de un tor sub forma unei funii împletite încadrat de două siruri de dinti de fierăstrău. Registrul inferior, foarte înalt, e decorat cu firide înalte, cu deschiderea părtii superioare în acoladă polilobă; în interiorul firidelor sunt amplasate si ferestrele. Registrul superior, mai scund, este decorat cu un sir de ocnite, pictate în interior, deasupra lor fiind cornisa bisericii, formată dintr-un sir de denticuli si patru siruri de dinti de fierăstrău. Ancadrementele usilor sunt din piatră cioplită, decorate cu motive vegetale, o interpretare modernă a motivelor postbrâncovenesti: stâlpii pridvorului deschis au capiteluri compozite cioplite de asemenea în piatră. Acoperisul, cu învelitori separate pentru diferite încăperi interioare si poala mult evazată, este propriu bisericilor din Moldova, ca si sirul de ocnite din registrul superior al fatadelor, în timp ce pridvorul deschis si împărtirea fatadelor în două registre de către un brâu median se întâlneste la bisericile din Tara Românească. În axul bisericii, la răsărit este reprezentat Iisus Hristos, încadrat în următoarele ocnite de Maica Domnului si de Ioan Botezătorul, apoi de la est către vest, arhangheli, prooroci, tinând în mâini rotulusuri cu inscriptii, apostoli, sfinti, ierarhi, sfinti militari, sfinti mucenici si sfinte mucenite, ca un fel de „Mare Deisis” (Deisis=Rugăciune). Ultimii reprezentati în ocnitele de la sud si nord, către vest sunt sibile si întelepti ai antichitătii, iar pe mijlocul fatadei vestice apar cele două hramuri ale bisericii: „Sfintii Apostoli Petru si Pavel” si la mijlocul fatadei de sud, sirul sfintilor este întrerupt de reprezentarea „Acoperământului Maicii Domnului”. În planul iconografic, în absida Sfântului Altar, în concă este pictată Maica Domnului cu pruncul, pe tron (Platitera) încadrată de Sfintii Apostoli Petru si Pavel si de Sfintii Ahangheli Mihail si Gavril; alături pe boltă „Cel vechi de Zile”. Tot în Sfântul Altar, s-au pictat scenele: „Spălarea picioarelor” simbol al umilintei crestine, „Cina cea de Taină”, „Împărtăsirea Apostolilor”, în care se incorporează simbolul jertfei si taina misiunii apostolice. În proscomidie, încăperea din stânga altarului, unde se pregătesc Sfintele Daruri, pâinea si vinul, este reprezentat printre altele “Iisus Arhiereu” si „Iisus în mormânt” sau „Iisus Împăratul Slavei”. În diaconicon, încăperea din dreapta altarului, unde se păstrează vesmintele liturgice, apare pe boltă „Iisus Emanuel” promis poporului ales în Vechiul Testament, înconjurat de o serie de scene pictate pe pereti, care prefigurează coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ si jertfa sa pentru mântuirea neamului omenesc. Naosul este separat de pronaos doar printr-un arc ce îngăduie privitorului să vadă, aproape în întregime, chiar de la intrare, măretia artistică a interiorului bisericii. Tema iconografică centrală este ierarhia celestă: în calota turlei se află chipul lui Iisus Hristos, ca Pantocrator, înconjurat de serafimi, o adevărată gardă înaripată, simbol al luptei împotriva răului si necredinte. Pe peretii laterali, pictura începe de sus, cu cetele îngeresti, ceata proorocilor si ceata apostolilor. Pe pandantivii ce sprijină turla, sunt pictati cei patru evanghelisti, iar în absidele laterale, sunt reprezentate mari momente din viata Mântuitorului: „Nasterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Iisus în templu, Învierea Domnului, Coborârea de pe cruce, Punerea în mormânt” si mai jos Deisis. Pe plafonul din pronaos este pictată Maica Domnului Orantă-rugătoare -, cu bratele ridicate si cu imaginea pruncului în medalion, pe piept, iar pe pandativi apar sfinti melozi. Un loc important, din pronaos, îl ocupă scena Adormirea Maicii Domnului, cel de al doilea hram al mănăstirii. Celelalte scene, de pe peretii laterali, cuprind: „Răstignirea Mântuitorului, Schimbarea la fată, Învierea lui Lazăr, Mântuitorul în Grădina Ghetsimani”, iar pe peretele din vest, fată în fată cu sfântul altar, apar sfinti români.
În pridvorul închis sunt pictate scene din viata Sfântului Ierarh Ghelasie, astfel: „Sf. Ghelasie scotând apă din piatră, la Hhopagi, Mihu Zugravul de la Crisul Alb, pictează mănăstirea Rîmet, Mântuitorul pe scaunul de judecată”, iar, în genunchi, la picioarele Sale, stă Sf. Ghelasie, de-a dreapta si de-a stânga Mântuitorului fiind Sf. Apostoli Petru si Pavel.
Iconostasul, strănile si întregul mobilier din biserică sunt sculptate în lemn de stejar, iar icoanele, sunt pe lemn de tei, în tempera, poleite cu foită de aur. Frumusetea si valoarea bisericii o dau elementele arhitectonice din exterior si din interior, precum si pictura, cu un colorit sobru si luminos. Totul creează în sfântul locas o atmosferă de evlavie, meditatie si rugăciune. Domnul să fie lăudat pentru toate! Celor ce vor poposi în sfânta mănăstire, Dumnezeu să le numere pasii, dragostea si jertfa!
Fragment: „Vacante, vacante...Românie plai de dor”
|
Rodica Lupu 7/3/2006 |
Contact: |
|
|
