De la cultul personalitãtii spre cel al mediocritãtii
„Functia de presedinte nu este compatibilã cu cea de cititor de carti"
Gabriel Liiceanu
Nu trebuie sã fii prea mare politist ca sã descoperi din ce zonã a intelighentiei române vine teza „mediocritãtii institutionale”, lansatã recent în Parlament de Presedintele României. Cu o zi mai înainte el discutase „tehnica neputintei la români”, dar si „rusinea de a fi român” si „cea mai preferatã carte” a sa (Codul lui da Vinci) cu un anume cuib de intelectuali la târgul de carte Bookfest. Tot dinspre acel cuib vine si sintagma „nemândriei de a fi român”, si cea a „cadavrului lui Eminescu din debara”, si cea a faptului cã nu avem valori cu care sã ne integrãm în Europa, si cea a mediocritãtii limbii si culturii române, si ce a turmei care este poporul român. Straniu este cã aceste sintagme ale nenorocirii de a fi român sunt emanate tocmai dinspre cercul de intelectuali care au mers de nenumãrate ori la Pãltinis si au discutat pe îndelete cu Noica, patriarhul mândriei de a fi român (vezi mãcar „Cuvânt împreunã despre rostirea româneascã” si „Eminescu, sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti”). Întrebarea care se pune în aceste timpuri foarte dure este: de ce trebuie sã ne biciuim anume noi, românii, într-o Europã care îsi construieste un vector de devenire kalocagatonist (î-i spunem asa în bunã traditie româneascã)? De ce trebuie sã refuzãm mesajul politic conservator, moral, crestin si lingvistic, ce ne este adresat, de pildã, de George Bush (vezi initiativa lui legislativã despre „satatul limbii engleze”) si sã ne afisãm un demers politic si moral care trage cu tunul atomic împotriva traditiilor poporului român? De ce sã nu adoptãm si noi „Legea limbii române”, dacã tot ne lãudãm cã axa fundamentalã politicã a României este acum Washington-Londra-Bucuresti? De ce sã nu organizãm concerte de muzicã simfonicã în palatul lui Iancu de Hunedoara si vernisãri internationale ale operei lui Ion Irimescu la poalele muntelui Ceahlãu (cum fac japonezii la poalele muntelui Fuji)? De ce sã nu îngrãdim hotarele de pe Nistru asa cum se îngrãdeste SUA de Mexic sau Israel de Palestina (cã si noi avem un rãzboi necrutãtor pe Nistru, la numai câteva zeci de chilometri de „hotarul dintre noi si noi” de pe Prut)? De ce nu cãutãm locul nostru bun si frumos pe harta Europei si a Lumii, prinosul nostru bun si frumos la devenirea Europei si a Lumii (ca un popor format din peste 30 de milioane), asa cum ne învãta Mircea Vulcãnescu, ci scormonim în latrina noastrã colectivã care, la orice popor, pute? De ce nu ne „tragem” de la Kogãlniceanu sau Heliade, asa cum americanii se „trag” de la Washington si Franklin? Desigur, cineva poate spune: Dar nu vã amintiti haina de falã domneascã a lui Heliade? Ne amintim! Dar dacã aruncãm acea hainã de pe Heliade sau Alexandru Cuza, ar trebui sã le spunem si americanilor sã o arunce de pe George Washington si Benjamin Franklin. Dacã îl scoatem din istorie pe Nicolae Iorga (cine a serbat la Bucuresti pe 5 iunie 135 ani de la nasterea lui?) ar trebui sã le spunem si americanilor sã arunce cu pietre in Roosevelt. Dacã lichidãm manualele de istorie si transformãm muzeele în debara unde se aruncã de-avalma, fãrã nici o arhivare patrioticã, doar „cadavrele” poporului român, ar trebui sã le spunem si americanilor sã lichideze sutele de mii de muzee din SUA, în care oamenii si artefactele lor construiesc ziua de mâine a poporului american.
Asadar, printr-un „raport despre starea natiunii”, presedintele României a arãtat poporului român cã „mediocritatea institutionalã” este ciumã de stat si structurã de fond al statului român. Or, dacã totul este mediocritate în acest stat, de unde ne vine salvarea? Care sunt fundamentele, adicã resursele umane si naturale, de pe care se poate construi o Românie puternicã în actualul context al globalizãrii, care nu este unul de carnaval? Chiar sã nu le aibã poporul român? Chiar sã orbecãim mediocri într-o tarã mediocrã, fãrã nici o luminã la orizontul de fiintare, fãrã nici o luminã la cel de mântuire? Oare sã fim noi, poporul român, atât de încrucisati cu rãul, prostia, ateismul, demitizarea si subdezvoltarea încât nici destinul de tarã crescãtoare de cãpsuni sã nu ni-l putem cere demn de la Europa? Oare chiar nu întelege Presedintele României cã oferta pentru ziua de mâine a României si-o propune România însãsi si cã ea nu poate veni din zona „mediocritãtii institutionalizate”, adicã a celor care transformã aceastã mediocritate cinovniceascã în fond al statutului român? Ci din cea a creativitãtii poporului român, a traditiilor sale economice si culturale, din zona sutelor si miilor de elevi si studenti români care iau primele locuri la olimpiadele de matematicã, din zona paleoliticului si neoliticul românesc, din zona sanctuarelor dacice, din zona cercetãrilor pãrintelui Stãniloae sau iluminãrilor pãrintelui Cleopa, din zona serii pe deal si a dangãtului de clopot care aseazã semintiile lumii în fata portii de care încã nu a scãpat nimeni.
Se uitã oare presedintele României mãcar pe Google Earth sã vadã ce minuni tehnologice si spirituale construiesc mai multe tãri ale lumii pentru a nu li se pierde „natiunea-stat” nici în secolul 50 dupã Iisus Hristos? Este mãcar cineva în preajma presedintelui României care sã se gândeascã magistral la ziua de mâine a poporului român, asa cum s-a gândit Mihail Kogãlniceanu încã pe la 1840? Punem aceste întrebãri fiindcã în zona de crizã a portilor Orientului problema României nu este critica zilei de azi, ci proiectul zilei de mâine. Anume pentru acest proiect, ce strategii propun cei care au atacat parlamentar mediocritatea (adusã tot de ei la putere!)? Tot mediocritatea? Tot anihilarea traditiilor românesti! Tot aruncarea la groapa de gunoi a lui Eminescu si a limbii române? Tot cãsãtoriile dintre homosexuali de care s-a lepãdat public (si constitutional!) George W. Bush? Tot schimbarea Bibliei cu romanul lui Dan Brown? Sau, poate, acesti oameni, de altfel destul de cititi, si-au pus în gând sã înlocuiascã cultul personalitãtii care a nenorocit poporul român în comunism, cu un nou cult, cel al mediocritãtii, împotriva cãruia nu te poti opune cu nici un fel revolutie?
Care este locul producerilor românesti în producerile globalizãrii? Care este locul românilor în concertul violent al religiilor si culturilor? Ce ne va deosebi benefic mâine de nemti si englezi, si chinezi, si indieni, si rusi? Nenorocirea de a fi român? Alungarea în pusta rusã a celor 4 milioane de români din Basarabia? Chiar sã fie reprezentat poporul român doar de mediocritatea celor care au înmultit aviara la Codlea? Sau, poate, la masa valorilor universale poporul român este reprezentat de Biserica Neagrã din Brasov? De exceptionala Piatã a Sfatului din acelasi oras minunat. De bisericile rupestre din stânca Nistrului. De pictura fenomenala din bisericile lui Stefan cel Mare. De pridvorul fenomenal al bisericilor lui Brâncoveanu, devenit la poporul român loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu. De pãsãrile lui Brâncusi, de sonatele pentru vioarã si pian ale lui Enescu, de metafizica limbii române, elaboratã de Noica, de tertul inclus al lui Stefan Lupascu, dar si de cenusa lui Mircea Eliade, ce transformã pãmântul american si în pãmânt românesc. Dar si de nesfârsirile de pepeni si rosii, de prune si mere pe care tãranul român le creste mult mai sãnãtoase decât toatã Europa. De arhitectura neobrâncoveneascã, de mobilã si fripturi, de ciorba de burtã si brânza de oi, de siragurile de fete de la Poiana Sibiului si cãlusarii divini de pe Valea Grãdistii, de tot ce are frumos si bun poporul român. Dãm aceastã listã kalocagatonicã fiindcã nici un popor european nu se duce la masa cea mare a lumii cu mizeriile si nenorocirile sale, ci cu tot ce are anume frumos si bun.
De ce miza lui George Bush este „the moral values of the American people”? De ce discursurile Presedintelui Frantei împacã Franta cu ajutorul „marii culturi franceze”? De ce Angela Merkel nu mai atacã pe adversarii din campania electoralã? De ce Vladimir Putin proiecteazã starea demograficã a Rusiei pentru o sutã de ani înainte tocmai în preajma noului G8, în armonie cu „legea limbii engleze” si legile dure împotriva imigratiei ale tarilor matcã din UE? Si de ce de la summitul Mãrii Negre nu a rãmas nici mãcar parfumul de basm al unui vechi Cotnar, nici mãcar clipa de înfiorare ce te cuprinde în fata „Cavalcadei Sfintei Cruci” de la Pãtrãuti??
Dacã 9 români îsi vor pune aceste întrebãri, în 9 mãnãstiri (din cele 900) clopotele vor bate de la sine (asta este logica „tertului inclus”), si alte 9 milioane de români se vor întoarce spre lume cu fata cea bunã si frumoasã a poporului român, cea creatoare de valori, nu cu cea creatoare de mediocritate (de care, fie spus si acest Ianus, încã nu a scãpat nimeni!).
|
Andrei Vartic 6/24/2006 |
Contact: |
|
|
