De la cultul personalitătii spre cel al mediocritătii
„Functia de presedinte nu este compatibilă cu cea de cititor de carti"
Gabriel Liiceanu
Nu trebuie să fii prea mare politist ca să descoperi din ce zonă a intelighentiei române vine teza „mediocritătii institutionale”, lansată recent în Parlament de Presedintele României. Cu o zi mai înainte el discutase „tehnica neputintei la români”, dar si „rusinea de a fi român” si „cea mai preferată carte” a sa (Codul lui da Vinci) cu un anume cuib de intelectuali la târgul de carte Bookfest. Tot dinspre acel cuib vine si sintagma „nemândriei de a fi român”, si cea a „cadavrului lui Eminescu din debara”, si cea a faptului că nu avem valori cu care să ne integrăm în Europa, si cea a mediocritătii limbii si culturii române, si ce a turmei care este poporul român. Straniu este că aceste sintagme ale nenorocirii de a fi român sunt emanate tocmai dinspre cercul de intelectuali care au mers de nenumărate ori la Păltinis si au discutat pe îndelete cu Noica, patriarhul mândriei de a fi român (vezi măcar „Cuvânt împreună despre rostirea românească” si „Eminescu, sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti”). Întrebarea care se pune în aceste timpuri foarte dure este: de ce trebuie să ne biciuim anume noi, românii, într-o Europă care îsi construieste un vector de devenire kalocagatonist (î-i spunem asa în bună traditie românească)? De ce trebuie să refuzăm mesajul politic conservator, moral, crestin si lingvistic, ce ne este adresat, de pildă, de George Bush (vezi initiativa lui legislativă despre „satatul limbii engleze”) si să ne afisăm un demers politic si moral care trage cu tunul atomic împotriva traditiilor poporului român? De ce să nu adoptăm si noi „Legea limbii române”, dacă tot ne lăudăm că axa fundamentală politică a României este acum Washington-Londra-Bucuresti? De ce să nu organizăm concerte de muzică simfonică în palatul lui Iancu de Hunedoara si vernisări internationale ale operei lui Ion Irimescu la poalele muntelui Ceahlău (cum fac japonezii la poalele muntelui Fuji)? De ce să nu îngrădim hotarele de pe Nistru asa cum se îngrădeste SUA de Mexic sau Israel de Palestina (că si noi avem un război necrutător pe Nistru, la numai câteva zeci de chilometri de „hotarul dintre noi si noi” de pe Prut)? De ce nu căutăm locul nostru bun si frumos pe harta Europei si a Lumii, prinosul nostru bun si frumos la devenirea Europei si a Lumii (ca un popor format din peste 30 de milioane), asa cum ne învăta Mircea Vulcănescu, ci scormonim în latrina noastră colectivă care, la orice popor, pute? De ce nu ne „tragem” de la Kogălniceanu sau Heliade, asa cum americanii se „trag” de la Washington si Franklin? Desigur, cineva poate spune: Dar nu vă amintiti haina de fală domnească a lui Heliade? Ne amintim! Dar dacă aruncăm acea haină de pe Heliade sau Alexandru Cuza, ar trebui să le spunem si americanilor să o arunce de pe George Washington si Benjamin Franklin. Dacă îl scoatem din istorie pe Nicolae Iorga (cine a serbat la Bucuresti pe 5 iunie 135 ani de la nasterea lui?) ar trebui să le spunem si americanilor să arunce cu pietre in Roosevelt. Dacă lichidăm manualele de istorie si transformăm muzeele în debara unde se aruncă de-avalma, fără nici o arhivare patriotică, doar „cadavrele” poporului român, ar trebui să le spunem si americanilor să lichideze sutele de mii de muzee din SUA, în care oamenii si artefactele lor construiesc ziua de mâine a poporului american.
Asadar, printr-un „raport despre starea natiunii”, presedintele României a arătat poporului român că „mediocritatea institutională” este ciumă de stat si structură de fond al statului român. Or, dacă totul este mediocritate în acest stat, de unde ne vine salvarea? Care sunt fundamentele, adică resursele umane si naturale, de pe care se poate construi o Românie puternică în actualul context al globalizării, care nu este unul de carnaval? Chiar să nu le aibă poporul român? Chiar să orbecăim mediocri într-o tară mediocră, fără nici o lumină la orizontul de fiintare, fără nici o lumină la cel de mântuire? Oare să fim noi, poporul român, atât de încrucisati cu răul, prostia, ateismul, demitizarea si subdezvoltarea încât nici destinul de tară crescătoare de căpsuni să nu ni-l putem cere demn de la Europa? Oare chiar nu întelege Presedintele României că oferta pentru ziua de mâine a României si-o propune România însăsi si că ea nu poate veni din zona „mediocritătii institutionalizate”, adică a celor care transformă această mediocritate cinovnicească în fond al statutului român? Ci din cea a creativitătii poporului român, a traditiilor sale economice si culturale, din zona sutelor si miilor de elevi si studenti români care iau primele locuri la olimpiadele de matematică, din zona paleoliticului si neoliticul românesc, din zona sanctuarelor dacice, din zona cercetărilor părintelui Stăniloae sau iluminărilor părintelui Cleopa, din zona serii pe deal si a dangătului de clopot care asează semintiile lumii în fata portii de care încă nu a scăpat nimeni.
Se uită oare presedintele României măcar pe Google Earth să vadă ce minuni tehnologice si spirituale construiesc mai multe tări ale lumii pentru a nu li se pierde „natiunea-stat” nici în secolul 50 după Iisus Hristos? Este măcar cineva în preajma presedintelui României care să se gândească magistral la ziua de mâine a poporului român, asa cum s-a gândit Mihail Kogălniceanu încă pe la 1840? Punem aceste întrebări fiindcă în zona de criză a portilor Orientului problema României nu este critica zilei de azi, ci proiectul zilei de mâine. Anume pentru acest proiect, ce strategii propun cei care au atacat parlamentar mediocritatea (adusă tot de ei la putere!)? Tot mediocritatea? Tot anihilarea traditiilor românesti! Tot aruncarea la groapa de gunoi a lui Eminescu si a limbii române? Tot căsătoriile dintre homosexuali de care s-a lepădat public (si constitutional!) George W. Bush? Tot schimbarea Bibliei cu romanul lui Dan Brown? Sau, poate, acesti oameni, de altfel destul de cititi, si-au pus în gând să înlocuiască cultul personalitătii care a nenorocit poporul român în comunism, cu un nou cult, cel al mediocritătii, împotriva căruia nu te poti opune cu nici un fel revolutie?
Care este locul producerilor românesti în producerile globalizării? Care este locul românilor în concertul violent al religiilor si culturilor? Ce ne va deosebi benefic mâine de nemti si englezi, si chinezi, si indieni, si rusi? Nenorocirea de a fi român? Alungarea în pusta rusă a celor 4 milioane de români din Basarabia? Chiar să fie reprezentat poporul român doar de mediocritatea celor care au înmultit aviara la Codlea? Sau, poate, la masa valorilor universale poporul român este reprezentat de Biserica Neagră din Brasov? De exceptionala Piată a Sfatului din acelasi oras minunat. De bisericile rupestre din stânca Nistrului. De pictura fenomenala din bisericile lui Stefan cel Mare. De pridvorul fenomenal al bisericilor lui Brâncoveanu, devenit la poporul român loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu. De păsările lui Brâncusi, de sonatele pentru vioară si pian ale lui Enescu, de metafizica limbii române, elaborată de Noica, de tertul inclus al lui Stefan Lupascu, dar si de cenusa lui Mircea Eliade, ce transformă pământul american si în pământ românesc. Dar si de nesfârsirile de pepeni si rosii, de prune si mere pe care tăranul român le creste mult mai sănătoase decât toată Europa. De arhitectura neobrâncovenească, de mobilă si fripturi, de ciorba de burtă si brânza de oi, de siragurile de fete de la Poiana Sibiului si călusarii divini de pe Valea Grădistii, de tot ce are frumos si bun poporul român. Dăm această listă kalocagatonică fiindcă nici un popor european nu se duce la masa cea mare a lumii cu mizeriile si nenorocirile sale, ci cu tot ce are anume frumos si bun.
De ce miza lui George Bush este „the moral values of the American people”? De ce discursurile Presedintelui Frantei împacă Franta cu ajutorul „marii culturi franceze”? De ce Angela Merkel nu mai atacă pe adversarii din campania electorală? De ce Vladimir Putin proiectează starea demografică a Rusiei pentru o sută de ani înainte tocmai în preajma noului G8, în armonie cu „legea limbii engleze” si legile dure împotriva imigratiei ale tarilor matcă din UE? Si de ce de la summitul Mării Negre nu a rămas nici măcar parfumul de basm al unui vechi Cotnar, nici măcar clipa de înfiorare ce te cuprinde în fata „Cavalcadei Sfintei Cruci” de la Pătrăuti??
Dacă 9 români îsi vor pune aceste întrebări, în 9 mănăstiri (din cele 900) clopotele vor bate de la sine (asta este logica „tertului inclus”), si alte 9 milioane de români se vor întoarce spre lume cu fata cea bună si frumoasă a poporului român, cea creatoare de valori, nu cu cea creatoare de mediocritate (de care, fie spus si acest Ianus, încă nu a scăpat nimeni!).
|
Andrei Vartic 6/24/2006 |
Contact: |
|
|
