Un roman in Canada
Zice Nae Ionescu:
" A fi roman, insemneaza o stare naturala, o formula de echilibru a existentei din care decurg prin insasi desfasurarea vietii, anumite forme..... A fi roman insemneaza a avea o anumita plamada, din care decurg cu necesitate absoluta anumite atitudini si gesturi. Vointa noastra nu are nimic de zis in aceasta imprejurare; pentru ca noi nu ne putem depasi in chip normal pe noi insine decat incetand a mai fi noi insine"
Ne trimite filozoful anilor patruzeci indirect la Blaga? Ne inchide si el in spatiul axiomatic al limitei, al careului inchis de conditia predestinarii? Ne pune-n cui, ca sa zic asa ? Ne suspenda intrun univers, care s-ar ptea sa ne placa, teoretic, pentru ca ne da substanta, zicem la un moment dat, suntem CINEVA, cineva ca nimeni altul? Sau il intuim fals, il stim de fapt superficial si deci vulnerabil si atunci ne lasam stivuiti de intrebari fara raspuns sau in cel mai fericit caz ne scuturam de ele si mergem inainte?
Si gata ?
N-am idee!
Am idee. Pentru ca ma intriga aceasta limitare in timp si spatiu cu care ne-au blagoslovit ganditorii nostri si oricat i-as admira ma incumet sa disput viziunea lor, indiferent cat de absurda va parea interventia mea.
Am plecat de la Nae Ioneascu pentru ca incercand sa vorbesc despre Canada m-am trezit pe pozitia transplantului, al mutatiei nefiresti , direct spus pe terenul lunecos al emigrantului care sta ca "vitelul la poarta noua" nedumerit de ograda stiuta si de fapt grozav de nestiuta.
Si atunci intervine sacaitoarea conditie existentiala , ca zice, Nae Ioneascu:" un bob de grau, daca il ingropi in pamant, la umezeala, incolteste si da fir. Un anumit fir, cu o anumita desvoltare, necesara, mai dinainte deteminata de insasi structura bobului de grau".
Daca suntem de acord cu metafora ionesciana suntem in "pom" ca sa zic asa, ne-am ars si pamantul asta binecuvantat ne trage in jos vertiginos chiar fara putere de scapare, daca ni se pare artificiala imaginea lui atunci avem sanse , ne asezam solid si incercam sa intelegem, pentru ca punctul de pornire, esential, as zice, este INTELEGEREA.
Canada e un continent (ca intindere), eterogen conceput, notiunea de tara se confunda cu cea de stat, notiunea de popor e complexa imbracand haina dubioasa a multiculturalului , a amalgamului vizual, comunicarea e uneori haotica ,peisajul general este global, scara valorica e alta decat cea stiuta de noi si toate la un loc coplesesc si ne zapacesc, chiar daca nu ne place sa recunoastem.
E dificil, ca suntem oameni mari, am trait ceva ani, buni sau rai, intr-o alta lume si cum memoria umana e totdeauna selectiva, ciugulim din ea numai ceea ce ne convine ca sa ne simtim bine sau mai corect spus sa simtim ca suntem, inca, si atunci Canada sta in fata noastra ca un tablou de Chagal, lucrurile nu stau la locul lor, par aruncate fara socoteala in toate directiile si noi le-am vrea asezate dupa anumite reguli.
Sigur ca exista reguli. Altele.
Ne spalam altfel, ne incalzim altfel, invatam altfel, citim altfel, respiram altfel, navigam altfel, printre zgarie nori, mancam altffel, in China Town, rontaim floricele la cinema, cu filme americane, stam pe internet cu zilele comunicam pe e mail, vorbim la telefon cu orele, ne vedem unii cu alti rar, stam totusi ca intr-o insula, stradania de comunicare se opreste la usa strainului, a celuilalt venit si el de undeva din lume, functionarii guvernamentali ni se par aerieni si nu sunt de loc sigura ca ei nu stiu ce fac, scolile au o structura aberanta, copiii isi pierd timpul la computer, cartile sunt ocazionale, profesorul un fel de supraveghetor cu intentii bune si atat, viata culturala e si mai ciudata ,"sublima, dar lipseste cu desavarsire" , zicem noi, teatrele, salile de concert, galeriile de arte sunt prea scumpe si atunci , simplu , le intorci spatele, totul costa si banii nu se gasesc pe strada si noi trebuie sa gustam din bunastarea asta americana, vreau sa zic, canadiana, sa muscam din ea daca e posibil si daca nu prea e trebuie sa ne inhamam cu disperare la ritmul sufocant al celui caruia i-a pus Dumnezeu mana in cap si a aterizat aici si cand obosim ne invadeaza florile de tei, serpuim pe potecile care duc la casa batraneasca si evadam, dam fuga la poarta stiuta care chiar daca sta intr-o rana se deaschide fara efort.
Vitelul a venit acasa!
Si eu am pretentia sa vorbesc despre Canada!
|
Tea Nicolescu 6/20/2006 |
Contact: |
|
|
