Vorba multa...
Vorba multă, sărăcia omuluispune un proverb din bătrâni, dându-ne de înțeles ce mare preț puneau strămosii pe priceperea cuiva de a-si rosti gândul în vorbe puține, dar limpezi, fără a irosi vremea de pomană. Avem astăzi în română mai multe cuvinte care numesc această pricepere, însă cred că patru dintre ele, toate neologisme (adică pătrunse relativ de curând în limbă) au povesti dintre cele mai interesante, pe care voi încerca să le istorisesc pentru cititorii Observatorului, întorcându-mă asa cum fac de obicei la înțelesurile dintâi ale acestor termeni.
Concizie si ruda sa concis se trag din limba latină, din familia verbului concidere a tăia în bucățele, a mărunți, alcătuit la rându-i, din rădăcina verbală caed- a tăia, a reteza (despre care am vorbit într-alt rând) și particula con-, ce arată săvârșirea cu grijă, de tot, a unei acțiuni. Concisio, folosit încă din latină metaforic, pentru a denumi capacitatea de a vorbi și a scrie scurt și răspicat, fără ocolisuri si floricele netrebuincioase, drămuind cu cap gândul în vorbele cele mai potrivite să-i dea glas, se leagă deci de imaginea concretă a mărunțirii cuvintelor cuiva. Astfel, vom vorbi de un stil concis spre a descrie iscusința unui autor de a-și croi cât mai bine frazele, retezând tot ceea ce este de prisos într-însele.
Tot pe o imagine concretă se întemeiază și succint. În latină, de unde l-am împrumutat, probabil prin mijlocirea francezei, adjectivul succintus se trage din verbul succingere a sufleca, a strânge cu un brâu, a încinge. Succingere descrie foarte bine gestul ridicării veșmântului și prinderii sale de jur împrejurul trupului cu o curea ori cu un brâu sau al agățării de umăr cu ajutorul unei agrafe. Imaginea aceasta se oglindește cât se poate de limpede chiar în alcătuirea cuvântului, care le va fi fost destul de străvezie romanilor: în succingere se unesc rădăcina cing- a încinge, a prinde de jur împrejur și particula sub-, care ne duce cu gândul la mișcarea de jos în sus a mâinii celui ce-și suflecă, de pildă, poala hainei. Se cade să mai spun, pentru lămurirea cititorilor, că romanii din vechime purtau cel mai adesea drept veșminte bucăți mari de stofă, cu puține croieli, pe care le potriveau pe trup înfășurându-le pe lângă sine și prinzându-le cu agrafe ori cu centuri. Succintă va fi, așadar, vorbirea celui ce se pricepe a-și tocmi bine de tot cuvintele și frazele ca și cum le-ar stânge cu un brâu, ca să-i stea cât se poate de bine cu dânsele.
Deși la prima vedere neologismul succint ne-ar putea părea destul de stingher în românește, spre deosebire de concis, pe care îl asociem îndată cu ruda sa, concizie, el are totuși câteva neamuri bune printre vorbele limbii noastre. Acestea sunt fie neologisme precum centură (venit, prin franceză, din latinescul cinctura cea cu care te incingi), fie cuvinte vechi, moștenite de-a dreptul din latinește, ca a (se) încinge și antonimul său a (se) descinge. Pe cel din urmă l-au auzit adesea de la bunica într-o zicală cu care mă îmbia la mâncare atunci când făceam mofturi și-și lăuda bucatele atât de bune, încât să mânci până te descingi, adică până nu te mai încap veșmintele și trebuie să îți slobozi burta din strânsoarea brâului ori a curelei. În sfârșit, centură are chiar o soră mai vârstnică la noi, pe cingătoare, cuvânt creat în românește, dar din ce în ce mai puțin folosit astăzi, spre deosebire de cel dintâi, pe care îl auzim adesea în expresia șosea de centură, unde păstrează foarte bine imaginea inițială din latină, a împrejmuirii, a strângerii de jur împrejur.
Al treilea termen despre care voi vorbi aici este lapidar. Acesta se referă, ca și ceilalți doi, la calitatea vorbirii ori a scrierii de a fi scurtă și cuprinzătoare, dând glas gândului în puține și bine alese vorbe. Tot de obârșie latinească, lapidar are rădăcini încă și mai temeinic înfipte în sfera concretului decât sinonimele sale pomenite mai sus. El se trage din substantivul lapis piatră, mai precis din tulpina acestuia, care are forma lapid-. Lapidar este deci ceea ce ține de piatră, anume de cuvintele dăltuite în aceasta, de inscripție. În lumea veche, în lipsa tiparului, a radioului, a televiziunii ori a internetului, chipul cel mai firesc de a face cunoscute cât mai multor oameni legile și hotărârile statului ori gândurile (mai vesele ori mai triste) ale cetățenilor era înscrierea lor pe un material trainic, cel mai adesea piatra, și afișarea lor la vedere, în locuri publice. Au ajuns până la noi sute de mii de astfel de inscripții, păstrate astăzi în colecții numite, cu un cuvânt înrudit, lapidarii.
Cum s-a ajuns de la înțelesul care ține de înscrisul pe piatră până la cel de scurt, concis este destul de lesne de bănuit pentru oricine a privit vreodată o inscripție latinească. Cel mai adesea, cuvintele sunt bine numărate (căci plata cioplitorului se făcea și după numărul de vorbe dăltuite), bine alese și potrivite cu grijă pe spațiul destul de restrâns și de aceea foarte prețios al lespedei de marmură. Tocmai din această pricină unele cuvinte, des folosite ori ușor de recunoscut, erau adeseori scurtate la câteva litere ori chiar la una singură. Abrevierile acestea le fac astăzi viața grea studenților care trebuie să treacă printr-un curs de epigrafie, cum se numește știința citirii inscripțiilor vechimii. Toate aceste nevoi au dus la alcătuirea unui chip anume al limbii fixate în inscripții, cu vorbe puține, ce rostesc esențialul într-un stil lapidar. Iată și un exemplu nimerit, deși nu tocmai vesel: pe multe din pietrele de mormânt ale romanilor se află înscripția HMCT, prescurtare a frazei latinești hodie mihi cras tibi astăzi eu, mâine tu pe care o putea citi orice călător curios (romanii își îngropau morții în afara cetăților, de-a stânga și de-a dreapta drumurilor).
În sfârșit, nu trebuie lăsat la o parte laconic, a cărui poveste este, poate, cea mai vrednică de spus. Strămoșul său cel mai îndepărtat este un adjectiv din greaca veche, lakonikós, care denumea pe oricine sau orice avea legătură cu Laconia ori Lacedaemona, cum se numea o parte a Peloponezului, unde se găsea cetatea Sparta. Spartanii, cărora grecii le spuneau si laconi, duceau un fel de viață foarte aspru și plin de îngrădiri, jertfind comunității și binelui public multe din libertățile lor individuale și supunându-se de bună voie (dacă e să dăm crezare istoricilor din vechime), unui regim nu mult diferit de cel din Germania nazistă ori din Rusia lui Stalin. Educația aspră primită la Sparta făcea din cetățenii ei soldați neînfricați, mereu gata de luptă, pregătiți să doarmă unde apucau si să se hrănească cu ce se nimerea, să asculte fără crâcnire poruncile maimarilor, să-i cinstească pe cei mai vârstnici și să vorbească puțin, cât mai puțin, și numai atunci când erau întrebați. Într-un cuvânt, oameni ai faptei, mai mult decât ai vorbelor goale.
Spartanii erau atât de vestiți în Grecia veche pentru priceperea lor de a rosti cuvinte puține, însă mai întotdeauna pătrunzătoare și pline de miez, încât ceilalți greci au numit rostirile acestea laconisme, dându-le astfel numele cetății unde se auzeau cel mai adesea. Istoricii greci ne-au păstrat multe din replicile vrednice de ținut minte ale spartanilor. Mi se pare foarte nimerit să închei rândurile de față cu câteva dintre ele. Astfel, o mamă din Sparta, trimițându-și fiul la război, i-a adus scutul și i l-a întins, spunându-i: Ori cu el, ori pe el! Adică ori să se bată cu vitejie, ca să se întoarcă viu, purtându-și singur scutul, ori să moară în luptă cu slavă, astfel ca tovarășii lui să-i aducă trupul acasă purtându-l pe scut, așa cum meritau eroii.
Regele Filip al Macedoniei, care subjugase întreaga Grecie, le-a trimis si spartanilor o scrisoare cu porunci trufase.
Acestia i-au răspuns astfel: Despre ce ne-ai scris, nu!, vestindu-l astfel să-si pună pofta în cui.
Altă dată, când Filip se apropia amenințător de cetatea lor si i-a întrebat cum vor să vină la ei, ca prieten ori ca dușman, spartanii i-au scris: Nicicum! Aceluiași Filip, când tocmai învinsese ostirile coalizate ale grecilor la Cheroneea și se împăuna cu victoria, unul din regii Spartei i-a scris astfel: Măsoară-ți umbra si n-o să o afli mai mare decât înainte!
Cele mai cunoscute laconisme îi sunt însă atribuite lui Leonida, eroul spartan care a ținut piept doar cu o mână de oameni unei uriase ostiri persane invadatoare, pierind în lupta de la Thermopylae (480 î. d. Hr.).
Când i-au dat de stire că persii sunt atât de mulți, încât s-a întunecat cerul de mulțimea săgeților trase de ei, Leonida a răspuns calm: Ce bine, vom lupta la umbră! Un alt soldat l-a anunțat:
S-au apropiat persii de noi!, iar el i-a spus: Si noi de ei!
În sfârsit, când regele Xerxes i-a trimis vorbă să se predea, zicându-i: Trimite-mi armele! (în semn de supunere), răspunsul lui Leonida a fost un laconic Vino si ia-le!
|
Cristian Gaspar 6/20/2006 |
Contact: |
|
|
