Romania stalp oriental al latinitatii
Doar istoria poate sa reflecte imaginea unei tari in cel mai complet fel cu putinta. Memoria istoriei este cea mai scumpa si mai pretioasa comoara a omului; este expresia constiintei sale in actiune.
Traim intr-o epoca in care istoria si valorile acesteia sunt o necesitate vitala. Natiunile isi manifesta odata mai mult tendinta de a se apropia, a se cunoaste mai bine, a cultiva marile valori ale istoriei pentru a construi o lume lipsita de arme si de amenintari, o lume a pacii si a progresului. Vocatia tuturor popoarelor de a participa la istoria universala constituie o caracteristica a societatii contemporane.
Sfera conceptului de istorie universala s-a largit, ingloband intregul proces al evolutiei umane la care participa, conform imprejurarilor care trebuie explicate, intreaga omenire; ea implica contributiile tuturor popoarelor, fie ele mari sau mici.
In studiul istoriei universale se acorda, in zilele noastre o atentie speciala liniilor de forta ca au dus la dezvoltarea umanitatii, privite prin perspective actuala, la interferente care au avut de jucat un rol important in progresul societatii.
Este de notorietate faptul ca nu exista civilizatii care sa fi evoluat separat de civilizatiile contemporane sau care sa nu fie datoare unor forme preexistente. Imprumuturile sau sintezele au loc, desigur, in special intre popoare vecine dar si intre mari unitati de civilizatie coexistente sau care se succed. Este de datoria istoricului, demn de acest nume, de a sublinia toate aceste legaturi si intrepatrunderi, destinate sa ilustreze efortul comun al umanitatii catre progres.
In sud-estul Europei – adevarat laborator istoric in situ – s-a dezvoltat o civilizatie care, in pofida unor forme politice speciale, mai durabile sau trecatoare, a format o zona cu trasaturi specifice. Straturi de civilizatie s-au sedimentat aici chiar din paleolitic. In aceasta zona geografica am putut vedea cum infloreste civilizatia traca, apoi cea greco-romana si in final civilizatia bizantina. Sud-estul Europei a cunoscut numeroase mutatii socio politice in epoca migratiilor cand s-au format popoarele care locuiesc inca aici in zilele noastre; Imperiul Otoman le va influenta, intr-o masura mai mare sau mai mica civilizatia.
Popoarele din sud-estul continentului Europei au participat la formarea civilizatiei europene si la schimbul de valori culturale intre Orient si Occident.
*
Existenta istorica a poporului romin din sud-estul continentului european a fost strins legata de cea a popoarelor din aceasta parte a lumii, suportandu-le influenta sau transmitandu-le acquis-ul civilizatiei europene, pe care a stiut sa-l filtreze si apoi sa-l incorporeze experientei sale istorice.
Prin pozitia sa geografica, Romania a putut sa intre in contact cu marile curente de civilizatie din Europa si chiar din zone care depasesc sfera acesteia. Drumurile comerciale care legau Europa centrala de Peninsula Balcanica si Marea Egee si Marea Baltice de Marea Neagra strabateau teritoriul romin.
Pozitia geografica de tara la gurile Dunarii – care reprezenta una dintre marile cai de comunicatie cu Europa- a favorizat de asemenea rominilor stringerea raporturilor lor cu Europa, facilitindu-le, in acelasi timp, prin Marea Neagra, contactul cu Asia si lumea mediteraneana.
Din cele de mai sus resulta ca aceasta pozitie geografica a prezentat o mare importanta pentru istoria romineasca constituind un factor special de coeziune politica.
Marele istoric romin Nicolae Balcescu isi imagina Teritoriul Romaniei, cu frontierele sale naturale si coloana vertebrala a Carpatilor, ca pe o imensa cetate naturala unde Transilvania era inima inconjurata de zidurile Carpatilor de “contraforturile” dealurilor subcarpatice si de cimpiile vaste, aparate de marile cursuri de apa, asemanatoare unor cetati medievale.
Unitatea geografica a teritoriului Romaniei este cu atit mai evidenta cu cat, dupa 1918, cind s-a constituit Statul national unitar roman, reputatul francez Emmanuel de Martonne declara ca “unitatea politica reprezinta o admirabila revansa a geografiei asupra istoriei, o revansa a conditiilor naturale luata asupra injustitiei si arbitrariului evolutiei istorice care ii mentinuse pe romani in state diferite.
Ca si alte tari, Romania a adus in concertul istoriei si al culturii universale o nota originala. Pe teritoriul sau s-au adus la lumina vestigiile unor impresionante civilizatii neolitice, cum ar fi cele de la Hamangia (in Dobrogea, carora le apartine celebra sculptura Ganditorul, descoperita la Cernavoda), de la Cucuteni, Arius, si Turda. S-a vazut astfel cum a inflorit civilizatia geto-dacilor care sunt o ramura a tracilor. Geto-dacii s-au impus atentiei contemporanilor din intreaga lume in diferite circumstante istorice importante. In 335 i.Hr. acestia s-au opus faimosului Alexandru cel Mare si catre 290 i.Hr. l-au capturat pe succesorul acestuia in Tracia, regele Lysimah. Contactul dintre geto-daci si monarhiile elene s-a reflectat pozitiv in cultura si civilizatia lor care s-a dovedit a fi receptiva la influentele grecesti.
Extinderea Imperiului Roman in Peninsula Balcanica care a generat ingrijorarea geto-dacilor a determinat intarirea coeziunii lor pe plan intern. Catre mijlocul secolului I i.Hr., regele get Burebista (70-44 i.Hr.) a dobandit o mare putere unificand triburile geto-dacilor care stapineau un spatiu intins intre Slovacia din zilele noastre si Balcani; el a obligat toate orasele pontice, de la Albia pana la Apollonia din Tracia sa se supuna dominatiei sale. O inscriptie descoperita la Dionysopolis (Balcic, in Bulgaria) il desemna ca “primul si cel mai mare dintre toti regii Traciei”.
O mare infruntare armata urma sa se produca intre Burebista si Cezar in 44 i.Hr.; dar tocmai atunci a fost asasinat imparatul roman; la putin timp Burebista va avea aceeasi soarta.
La inceputul erei noastre Imperiul roman, in expansiunea sa, s-a apropiat de Dunare, iar daco-getii s-au vazut constransi sa intretina raporturi cand cordiale, cand ostile, si sa asimileze elementele civilizatiei si tehnicii militare romane. Ei vor rezista in fata romanilor pe plan politic si militar aproape un secol, pina in timpul domniei lui Traian care, dupa mai multi ani de razboaie aprige, a reusit in 106 sa invinga rezistenta eroica a dacilor al caror rege, Decebal- intrat in legenda pentru vitejia sa- a preferat sa se sinucida decit sa cada prizonier. Rezistenta si caderea Daciei lui Decebal au ramas in constiinta posteritatii ca o minunata pagina de epopee. Monumentele comemorative Coloana lui Traian, ridicata la Roma, veritabila cronica in imagini a celor doua razboaie daco-romane, ca si Trophaeum Trajani de la Adamclisi (in Dobrogea), dedicat zeului Marte, probeaza prin scenele prezentate, eroismul cu care dacii si-au aparat vastele lor cimpuri cu griu, muntii lor acoperiti de paduri care ascundeau bogatii pretioase.
Aceste monumente sunt de fapt expresia cea mai durabila a dragostei de libertate a dacilor, un omagiu adus de invingatori invinsilor.
Lasind deoparte cortegiul suferintelor care au urmat, integrarea Daciei in Imperiul Roman a avut si aspecte positive, gratie muncii locuitorilor autohtoni si a colonilor romani, a spiritului practic al acestora din urma. Rezultatul a fost ca Dacia s-a ridicat la un nivel de civilizatie materiala si spirituala deosebit, a cunoscut un puternic proces de romanizare care a lasat urme durabile ce persista inca in zilele noastre, in limba de origine latina a poporului romin, in denumirea sa, in constiinta si in cultura sa.
Daca geto-dacii au reprezentat elementul etnic fundamental al poporului roman, romanii au constituit cel de-al doilea element de etnogeneza al rominilor.
Nicolae Iorga, cel mai mare istoric roman, vorbind despre ceea ce a insemnat sigiliul Romei pentru istoria romanilor, se referea, intre altele, la forta de coeziune a poporului pe care o compara cu taria cimentului din monumentele romane.
Criza care incepea sa apara in Imperiul Roman ca si presiunea exercitata asupra acestuia de catre populatiile “barbare” l-au determinat pe imparatul Aurelian sa decida in 271 retragerea din Dacia, pe partea dreapta a Dunarii. Din Dacia s-au retras trupele romane, aparatul administrativ si o parte din populatia urbana.
Dar majoritatea populatiei, formata din colonii romane si din daci romanizati ramane pe loc, continuand sa intretina relatii strinse cu romanitatea sud-dunareana, ceea ce a facut ca romanizarea sa fie insotita de propagarea crestinismului.
Venind in contact cu populatiile “barbare” daco-romanii au adoptat forma de organizare impusa de noile conditii istorice create. Ei s-au constituit in ceea ce Nicolae Iorga denumea “Romanii populare” sau “Romanii rurale”, adica teritorii pe care autoritatea imperiului nu mai era efectiv exercitata si care existau ca forme populare.
Ele erau considerate “Rominii” de catre locuitorii lor care stiau ca apartineau in cea mai mare parte sau ca apartinusera Imperiului roman, devenit Imperiului romano-bizantin si mai apoi Imperiul bizantin.
Formarea poporului romin a fost un proces care s-a desfasurat simultan cu cel al altor popoare europene dar, spre deosebire, de alte popoare neolatine, aceasta s-a desfasurat in cadrul unei vieti “barbare” si nu in acel al unui stat barbar.
Incepind cu secolul al X-lea, izvoarele istorice mentioneaza existenta pe tot teritoriul romanesc – in special in regiunile mai intens colonizate de romani – Banat, Oltenia, Transilvania si Dobrogea – a unor formatiuni politice denumite cnezate si voievodate. Acestea prezentau aspecte comune transmise prin traditia daco-romana, sau decurgeau din experienta avuta in contactul cu populatiile migratoare. Dar dezvoltarea lor, care viza realizarea de organizatii statale puternice si reconstruirea, cu timpul, a Romaniei nord-dunarene, a fost franata de trecerea ultimului val de populatii migratoare: pecenegii, uzii, cumanii si tatarii iar in Transilvania si prin tendintele expansioniste ale regatului Ungariei.
Statele romine independente s-au format in cursul unui lung proces care s-a desfasurat in contextul formarii societatii medievale din estul si din sud-estul Europei.
In timpul secolului al XIV-lea , intr-o conjuctura politica internationala favorabila, rezultat al lichidarii, al infiltrarii dominatiei maghiare si al eliminarii pericolului tatar, se constituiau la sud si la est de Carpati, Statele romanesti independente Valahia Maior (Valahia) si Valahia Minor (Moldova).
Se deschidea astfel calea dezvoltarii unei vieti politice rominesti care va fi ilustrata, in cursul istoriei, prin valori marcante, atit intr-o provincie cit si in cealalta si care se va impune pe plan international prin originalitatea si forta sa.
In raport cu popoarele vecine (popoarele balcanice, polonezii, popoarele din Orientul Apropiat) care au pierdut, unele pentru perioade destul de lungi de timp, statutul lor de stat, poporul romin a manifestat o impresionanta continuitate a vietii statale, care a fost utila nu numai dezvoltarii sale ci si popoarelor subjugate de Imperiul Otoman, constituind pentru ele un model si un sprijin in lupta lor pentru eliberare.
Un ansamblu de ratiuni de ordin militar, economic si diplomatic explica solutia juridica negociata a raporturilor romino-otomane in cursul Evului Mediu.
Experienta romineasca a relatiilor cu Poarta otomana – intr-o perioada de apogeu a acesteia- a reprezentat un preludiu important la opera de reglementare a raporturilor internationale din secolele al XIX-lea si al XX-lea.
Lupta pentru conservarea entitatii nationale, dusa impotriva Imperiului Ottoman de poporul romin s-a facut in cadrul efortului popoarelor din centrul si sud-estul Europei.
Din secolul al XIV-lea si pina la sfarsitul secolului al XVII-lea de la domnia lui Mircea cel Batrin (1386-1418) si infruntarea militara crestino-otomana, soldata cu infringerea turcilor la Nicopole (1396) si pina la domnia lui Matei Basarab (1633-1654) si Stefan Cantacuzino (1678-1688), Tarile Romine au fost o “poarta a crestinatatii”, “zid de fortificatie a continentului”, care au sprijinit Europa dar si popoarele supuse, contribuind la mentinerea institutiilor si a formelor propii de civilizatie.
Poporul romin a folosit perioadele de ragaz pentru progresul culturii sale care l-a exaltat si i-a dat forta sa-si afirme dreptul sau de existenta. Impreuna cu organizarea statala, cultura a fost forma de afirmare a romanilor in cadrul popoarelor din sud-estul Europei, si de asemenea, forma de sprijin pentru dezvoltarea popoarelor din aceasta zona si chiar a celor din Orientul Apropiat.
Institutiile religioase din Alexandria sau din Sinai, din Caucaz, din Athos, de la Meteora, de la Istambul, din Cipru si din Siria au cunoscut generozitatea principilor romini.
S-a afirmat, pe buna dreptate ca, in intervalul cuprins intre supunerea de catre turci a statelor slave sud-dunarene ca si din Bizant momentul ascensiunii Rusiei, Tarile Romine s-au situat in fruntea crestinatatii ortodoxe, ca aparatoare a bisericii din Orient si a traditiilor acesteia.
Chiar de la constituirea statelor rominesti, cancelariile princiare au adoptat modelul cancelariilor bizantine.
Operele rominesti de arta medievala, fie ca e vorba de pictura sau de architectura, se remarca prin originalitatea lor. Arta romineasca s-a dezvoltat pe baza creatiei proprii si in acelasi timp in strinsa legatura cu arta tarilor invecinate; a intrunit intr-o sinteza originala elemente din traditia locala si elemente bizantine sud-slave si din Europa occidentala.
Raporturile economice, politice si culturale ample, intretinute de Tarile Romine cu alte state au facilitat raspindirea culturii rominesti medievale dincolo de frontiere, pina in Orientul Apropiat si au favorizat participarea lor activa la dezvoltarea culturii.
Cu sprijinul voievozilor si a familiilor nobiliare rominesti, s-au imprimat carti religioase (1508) distribuite dincolo de Dunare, care sustineau atat credinta caracteristica epocii dar si aceea a constiintei nationale. In Tarile Romine s-a continuat traditia culturala imperiala a Bizantului. Unii principi romini au avut constiinta acetei misiuni si au actionat in numele ei; Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1654), Vasile Lupu (1634-1653) si Constantin Brancoveanu (1688-1714) s-au considerat ca mostenitori ai dreptului traditiei imperiale de aceea si-au asumat rolul de protectori ai Bisericii Ortodoxe si de continuatori ai operelor imparatilor bizantini. Eu au introdus la curte fastul si ceremonia imparatilor bizantini.
Este de amintit faptul ca primul atelier tipografic cu caractere arabe destinat Orientului Apropiat a fost fondat la Snagov in 1700 iar prima tipografie din Caucaz a fost creata la Tibilisi in 1709 cu sprijin rominesc.
Incepind cu secolul al XVIII lea, efortul de a depasi sfera politicii Imperiului otoman si orientarea catre Occident au inscris curente de emancipare culturala si politica din tarile romane in cadrul spiritului novator european, de modernizare a structurilor socio-politice.
Academiile fondate de principi la Iasi si Bucuresti, in care greaca era limba de invatamint, au jucat un rol important in formarea cadrelor pentru toate tarile sud-europene.
Opera adeptilor romini ai Filozofiei Luminilor – sub diversele sale manifestari inclusiv politice, cum sunt reformele principelui Constantin Mavrocordat – s-a incadrat intr-o ampla miscare europeana si a jucat un rol important in difuzarea ideilor, motivelor si formelor culturii occidentale in Orient.
Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, o admirabila pleiada de literati romini, incepind cu reprezentii marcanti ai Scolii rominesti din Transilvania, Samuel Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ioan Budai-Deleanu au propagat prin invatamint, prin promovarea limbi materne si a istorie patriei, ideea de natiune romana si de unitate a acesteia.
Secolul al XIX-lea a cunoscut un amplu proces de modernizare, o dezvoltare impetuoasa si unitara a culturii nationale care a avut o mare importanta in pregatirea untitatii politice. Revolutia de la 1848 s-a integrat procesului general european si a urmarit situarea poporului romin printre popoarele avansate ale continentului. Indeplinirea prin unirea Valahiei si a Moldovei, a primei unitati statale a avut loc in aceasta perioada (1859-1861). Dubla alegere ca domnitor a colonelului Al. I. Cuza – moment de afirmare a vointei poporului roman care a pus marile puteri in fata faptului inplinit – a pus bazele Statului nationa care, in 1862, a luat denumirea de Romania, a deschis calea catre reformele de modernizare, in primul rand catre reforma agrara din 1864 si catre independenta. Independenta deplina si intreaga, cucerita in 1877-1878 a fost deci consecinta logica a Unirii din 1859.
Lupta Rominilor pentru constituirea Statului national independent, pentru lichidarea sistemului feudal perimat si eliberarea energiilor populare s-a integrat procesului european, dovedindu-se in acelasi timp un puternic sprijin pentru natiunile din Balcani si chiar din Europa centrala.
Conducatorii politici si oamenii de cultura din aceste zone geografice au gasit in Tarile Romine conditii propice pentru organizarea activitatii lor puse in slujba eliberarii popoarelor lor si a crearii de state nationale.
Primul episod al revolutiei grecesti s-a desfasurat pe teritoriul rominesc (in Moldova). In 1869 s-a organiza la Braila “Societatea literara bulgara”, viitoarea “Academie de stiinte din Bulgaria” iar in 1874 au fost instruite in Rominia grupuri de voluntari bulgari care au scris pagini de eroism in razboiul romino-ruso-turc din 1877-1878.
In 1912 au plecat din Bucuresti militantii albanezi in frunte cu Ismail Kemal (Proclamatia de la Vlora) pentru a fonda statul albanez modern.
Seria exemplelor privind initiativele si patronajul cultural manifestat de statul roman modern ca si actiunile sale de promovare a colaborarii politice si culturale cu popoarele din sud estul Europei, s-ar putea continua. In deceniile care au urmat lichidarii dominatiei otomane (1877), Romania si-a consolidat organizarea statala moderna. In acelasi timp, sfirsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, a inregistrat dezvoltarea culturii romane la nivel european afirmandu-se pe plan universal diferite personalitati.
Unirea intr-un singur stat constituia la inceputul secolului XX un imperativ reclamat de legile evolutiei istorice si de progresele inregistrate de societatea romaneasca.
Constituirea statului national unitar roman a reprezentat o parte din procesul european care a debutat prin crearea statului italian si a luat sfarsit in 1918. Romanii s-au incadrta in acest program si l-au completat atit in ceea ce priveste statul lor cit si in cea ce priveste popoarele balcanice sau central-europene.
In perioada celui de al doilea razboi mondial, Romania – in spiritul traditiilor sale istorice – a avut o contributie importanta la lupta pentru eliberarea nationala a popoarelor din centrul si sud-estul continentului si in general la cauza civilizatiei europene.
Dupa razboi Romania a inteles ca nu exista decat o Europa in care popoarele din est si vest aveau o mare nevoie unele de altele: ea a contribuit la o viata mondiala activa utilizind toate ocaziile pentru a deschide o fereastra spre lume.
In concluzie, existenta Romaniei, bastion al latinitatii in spatiul carpato-danubiano-pontic a favorizat intrepatrunderea marilor civilizatii ale lumii si explica in acelasi timp interesele de natura economica si politica manifestate de-a lungul istoriei.
Avantajele geostrategice oferite de aceasta pozitie au atras in egala masura atentia estului si vestului european. Astfel teritoriul Romaniei a devenit in zilele noastre un important pod geopolitic in relatiile dintre tarile balcanice si cele din Orientul Apropiat cu Europa Centrala.
Comunicarea prezentata de academicianul Stefan Stefanescu, la cel de-al XX-lea Congres International de Stiinte Istorice desfasurat la Sydney (Australia) in 2005.
Date biografice ; Stefan Stefanescu [n.24mai1929]Dolj.-istoric roman.Membru al ACADEMIEI ROMANE . Intre I966-1990 a fost Seful Sectieide Istorie Medie si Vechi Institutii ‘’Nicolaie Iorga”.A facut un stagiu stiintific in Frantala College de France si Sorbona. A desfasurat activitate didacticain cadrul Facultatii de Istorie Bucuresti. Paralel cu activitatea didactica desfasoara si activitate stiintifica concretizata in peste 300 de lucrari in domeniul de istorie medie a Romaniei; istoria institutiilor , demografie istorica, istoria structurilor socio- politice medievale ale Tarii Romanesti, istoria relatiilor internationale. Se preocupa de editarea izvoarelor istorice privitoare la Istoria Romaniei. Este membru al Academiei Europene de Istorie de la Bruxelles, membru in conducerea Centrului de studii istorice Italo-Romane de la Milano,laureat a numeroase premii ale Academiei romane etc.
|
Acad.Stefan Stefanescu – Academia Romana 6/5/2006 |
Contact: |
|
|
