Interviu cu pictorul si graficianul Lucian Popescu
La inaugurarea Clubului Roman de la Baden am avut placerea de a cunoaste pe pictorul Lucian Popescu si pe sotia sa Narcisa, membra a prezidiului clubului si neobosita organizatoare a festivitatii. Lucrarile domnului Popescu, expuse la inaugurare, denota un simt echilibrat pentru imagine si culori, o dragoste nesfarsita pentru peisaj, pentru transparenta, forta si vigoarea acestuia. Sotii Popescu, desi foarte diferiti ca varsta, raspandesc in egala masura armonie si ceva familiar, prietenesc, firesc. De aceea, ideea de a face un interviu cu domnul Popescu nu cred ca mi-a venit, ci a fost acolo din momentul in care l-am cunoscut. Cu toate acestea, pregatindu-ma sa vin la el, am avut anumite retineri. Simteam in spatele deschiderii sale un caracter ferm, o stapanire de sine pe care ti-o dau reusitele in viata personala si profesionala si ma intrebam: oare nu cumva imi va fi greu orientez convorbirea pe un curs dorit de mine cu un astfel de om? De la primul schimb de replici retinerile s-au spulberat.
Domnule Popescu, ce va amintiti despre inceputurile carierei dumneavoastra artistice, ce profesori v-au orientat si sustinut ?
Ar trebui sa-l mentionez in primul rand pe unchiul meu, Georghe Popescu, un pictor si un mare grafician. El insa, cand a fost sa-mi aleg un drum in viata - abia terminasem liceul - mi-a spus ca a fi artist plastic se aseamana cu felul in care erau vazute pe atunci artistele: ceva de o calitate cam indoielnica si cel mai des muritor de foame. Vazandu-l pe el n-ar fi trebuit sa cred cele spuse, caci era foarte apreciat ca profesionist. Dar pentru ca imi era un fel de loctiitor de tata (tatal meu a fost aviator si a murit in razboi la numai 36 de ani) m-am simtit obligat sa-l ascult si nu am dat la arte plastice.
Dar pentru a raspunde mai bine la intrebare ar trebui sa incep cu copilaria. Cred ca bunica din partea mamei a jucat un rol esential in formarea mea. Cand eram mic ii mazgaleam mereu cu carbune un perete al casei care a fost tabla mea de inceput, faceam tot felul de aiureli, animale, in special, gaini cu zeci de oua, avioane care nu mai stiu daca zburau sau cadeau, in fine, a doua zi ea varuia si eu o luam de la capat, fara sa-mi fi dat vreodata vreo pedeapsa. Probabil, ca toate bunicile, a vazut in mine dragostea pentru desen, ceva talent, sau poate era doar bunatatea ei. Acest inceput mi-a dat curaj pentru mai tarziu. Ciudat este ca pe bunica din partea mamei, alaturi de bunicul, ii pastrez mai puternic in amintire decat pe cei din partea tatalui. Poate din cauza ca uneori oamenii bogati sunt mai putin deschisi in anume privinte.
Dupa piederea tatalui, am mers la gimnaziu, sustinut de familia tatalui care avea o situatie buna pe vremuri. Apoi totul a fost nationalizat, ei au fost obligati la domiciliu fortat iar eu i-am urmat. Odata cu "deplasarile nedorite" ale familiei au inceput pentru mine peregrinarile prin diferite licee unde am avut norocul sa am profesori renumiti. La Mihai Viteazu, pe Teodorescu Romanati, care a fost printre altele un mare renovator de fresce (manastirea Agapia a lui Grigorescu si pridvorul bisericii din fata Facultatii de arhitectura - demolata de furia unui regim ateu - fusesera refacute de el). A mai fost si profesorul Cardei, la Liceul I. L. Caragiale, un ardelean de inima, bun pictor desi putin cunoscut (cum de multe ori se intampla). Chiar si la Calarasi unde am facut o parte din liceu am avut un profesor bun, domnul Zaharia. Ma simt indatorat sa-i trezesc din vecie prin amintirea elevului care am fost candva. Dintre toti Romanati m-a initiat cel mai mult in anii 1949-50 cand am fost intern doi ani la liceul Mihai Viteazul.
In cursul discutiei noastre inainte de interviu mi-ati spus „eu iubesc oamenii“ iar eu v-am raspuns „si eu iubesc oamenii“. Acest schimb de replici mi-a revenit involuntar in gand iar la un moment dat mi-am dat seama ca de fapt acesta este motivul pentru care fac interviuri. Va multumesc ca m-ati ajutat sa-mi gasesc un motto si doresc sa incepem chiar cu aceasta intrebare: ce reprezinta pentru dumneavoastra afirmatia ca iubiti oamenii?
Cred ca am mostenit iubirea de oameni. V-am vorbit despre casa bunicilor mamei: aici se strangeau femeile, babutele satului la cafele. Bunica era casatorita cu un grec (a cata generatie in Romania, nu stiu) dar bunicul meu grecul, era de o bunatate de poveste. Alaturi de el palicarul, am cunoscut satenii, prin el am invatat sa iubesc de copil oamenii si comuna natala. Mama mea era si ea o samanta greaca (Dropol s-a numit, singura familie cu acest nume pe care o cunosc). Pe vremea aceea locuiam in comuna Socariciu, actualmente Unirea, intre Calarasi si Fetesti, o comuna foarte bogata. Mama - vaduva cu doi copii - avea usa deschisa pentru toata lumea. Multi colegi de-ai sorei mele isi aduc si acum aminte cum mancau fasole cu carnati la d-na Popescu. De aici a venit placerea de a vorbi cu oamenii, de a le stii pacatele, bucuriile, nu e insa o curiozitate de barfa, chiar daca uneori fara sa vrei o faci. Cand cineva are nevoie de ceva, asa cum am invatat de-acasa, incerc sa-l ajut. Sotia ma critica zicand ca deseori sunt gata sa ma ocup de altii mai mult decat de mine. Imi place sa vorbesc cu oamenii, uneori poate prea mult, imi place sa-i cunosc, imi plac copiii. Cred ca daca ar fi sa stau izolat as muri. Am avut o perioada grea, poate ca toti la inceput, am suferit o usoara forma de depresiune iar doctorul mi-a recomandat atunci sa ma plimb singur prin padure pentru ca era liniste. I-am spus „Domnule Doctor, mie imi trebuie viata, oameni, nu padure, ca daca ma duc acolo ma spanzur de primul pom!“ . Aici in tara de adoptiune predomina o mentalitate izolationista, individualista, fiecare se retrage la el in citadela, unde pare ca are de toate... La noi daca nu ai ceva te duci la vecin si-i spui „vecine, am nevoie de un ciocan“ si-atunci schimbi doua vorbe. Aici, in general nu prea e asa, desi eu prin pictura mi-am facut in timp relatii multe si bune - diferite de prietenii insa.
Ati mentionat unele momente dificile.
Ca multi emigranti pobabil, am avut momentele mele de cadere si cel mai grav este cand cazi in proprii ochi. Am venit intamplator in 1974, fara intentia sa raman in Elvetia. Fusesem in vizita la sora mea in Italia, dar nu am vrut sa stau in tara aceea splendida pentru ca am surprins vreo trei demonstratii de „brigade rosse“, comunisti cu fluiere si bastoane si mi-am zis ca daca vin la putere ma considera tradator si ma spanzura ca pe Musolini. Se vantura euro-comunismul, asa ca am hotarat sa plec inapoi spre casa. Dar pentru ca mai aveam cinci zile de tranzit, am decis sa trec prin Elvetia uzand de o adresa data de o doamna arhitecta, colega de servici din Romania care mai tarziu s-a stabilit si ea aici. Dumnezeu sa fie cu ea si sora ei, una mi-a dat adresa, cealalta mi-a dat gazduire cinci nopti. Imediat ajuns, am cautat de lucru pentru ca nu vroiam sa ingros randurile unor someri. Din fericire am gasit dupa trei zile, ajutat iarasi de un roman pe care nu vreau sa il numesc dar nici sa il uit. Eram impreuna cu prima mea sotie si cautasem un post la concernul ABB. Norocul a vrut sa primim ultimile posturi libere - „ultimul tren din Gun Hill“ - criza petrolului din 1973 incepuse sa-si arate coltii iar dupa aceea nu s-a mai gasit de lucru.
Am fost angajat ca desenator. La inceput a fost o mica neintelegere poate din cauza francezei mele care nu era prea buna. seful meu, un om deosebit, nu vorbea nici el prea bine. Eu i-am spus ca sunt gata sa fac orice, in sensul ca pot sa desenez, sa copiez, sa fac schite, desi domeniul in care fusesem angajat era total nou pentru mine. Eu eram proiectant in arhitectura iar aici se lucra in domeniul electrotechnic, energetic. Mi s-a dat sa concep un ventil de siguranta care era inima unui intrerupator de inalta tensiune foarte modern. Am invartit acel ventil vreo saptamana fara sa stiu de unde sa incep. Aceasta a fost prima mea umilinta. Apoi un sefulet mai mic s-a dus la seful de grupa care m-a intrebat ce am studiat. I-am spus ca de fapt nu am scoala tehnica, ca am lucrat 12 ani in domeniul constructiilor civile si cu el iata-ma din nou la seful cel mare care ma angajase. I-am explicat ca nu am vrut sa trisez. Cand am afirmat ca pot face „orice“ m-am referit la desen tehnic si nu la conceptie sau constructie de de piese. Imi voi aminti cuvintele sale toata viata, caci probabil a vazut toata tragedia umana pe fata mea cand mi-a zis „Monsieur Popescu, allez à votre place, je suis content de ce que vous avez fait“. Ce facusem nici eu nu prea stiam, desenasem ceva si poate ca nu a fost prea rau pentru ca ulterior un proiectant de specialitate a reluat desenele mele si le-a continuat. Oricum, aceasta a fost a doua umilinta. Am intrat la toaleta, am plans, iar pe urma am revenit la locul de munca cu capul sus.
Au urmat doi ani de chin, din cauza limbii germane. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca voi ajunge intr-o zona de limba germana desi in tara ma distram cu colegii imitand toate limbile. Am invatat-o la 39 de ani din mers - nu rau dar nici perfect - iar asta a fost a treia umilinta a mea, perfectionistul. Profesional insa, am invatat curand normele si am devenit calculator de diagrame pentru arcuri, o specialitate inginereasca de mare raspundere. De aceste arcuri depindea buna functionare a unui intreg mecanism. Dupa vreo trei ani, ABB-ul a cautat un grafician care sa faca perspective - reprezentarea tridimensionala a turbinelor. La vremea aceea nu erau inca computere cu programe de 3D. M-a interesat postul si m-am gandit ca poate inlatur evetualii adversari care ar fi venit din afara firmei si ar fi cerut salarii mari nepretinzand nimic in plus fata de ce aveam ca desenator. Am spus ca vreau sa fac proba si am reusit sa fiu angajat ca grafician. Prima lucrare a fost complicata, trebuia sa gasesc punctele de fuga ale unei turbine partial construite, de pe diapozitive si dupa desenele de constructie, sa schitez partile interne ale turbinei montate pe jumatate. Urma sa se faca un film de desen animat care arata montajul turbinei, iar unde nu se mai putea vedea montajul apareau desenele mele ce se inscriau in conturul exterior al turbinei. Piesele se completau consecutiv aratand cum se monta intreaga turbina. Douazeci si doi din cei douazeci si cinci de ani de munca am lucrat ca singur grafician industrial in sediul central ABB-Baden, o satisfactie pentru care m-am batut destul ca sa o obtin. Am facut documentatie pentru scolarizari, pentru instructuni de montare-demontare sau vinderea unor produse, turbine, generatoare, ventile. La sfarsitul activitatii am primit o diploma de multumire care a compensat acele grele inceputuri. Dar cel mai important a fost faptul ca a venit un moment in care m-am regasit, m-am ridicat in proprii ochi. Din acel baiat istet din Romania, care se cam pierduse la un moment dat, devenisem un barbat la mijlocul vietii care putea sa stea cu capul sus.
Ati avut sentimentul ca v-ati pierdut?
Poate nu ma pierdusem cu totul, desi intr-o perioda am avut pe undeva aceasta senzatie. Dar la un moment dat s-a intamplat ceva pozitiv pentru mine: inainte de a fi invatat germana si de a ma recalifica profesional am facut o prima expozitie. Un fost coleg al meu - Dumnezeu sa-l ierte, un italian din Siena - a vazut ca desenam tot timpul si m-a sustinut in organizarea acestei expozitii. Si in Romania cand eram liber, desenam, faceam o multime de schite. Desenul era placerea mea si pe vremea cand lucram la „Stuf“ pe pasajul Victoriei. Impreuna cu trei architecti (doi dragi colegi din acestia au plecat din viata din pacate destul de timpuriu) mergeam la Muzeul Satului si pictam acuarele. In spatele plansetei mele pastram o mica colelctie cu momente surprinse spontan, pe care nu de putine ori mi le luau colegii. Dar caii mei nebuni (cai verzi pe pereti cum ii numeam eu) au fost si primele tablouri vandute in occident. Amintiri... amintiri... sa ma intorc la intrebare, scuze, poate ca am prea multe de povestit...
Aceasta prima expozitie in Elvetia, prin 1977, m-a ajutat enorm sa cred iarasi in mine, pentru ca am vazut ca multi imi apreciau lucrarile si nu ma judecau dupa felul in care vorbeam. Am omis sa va spun ca am mai avut un soc odata sosit aici, sotia mea s-a hotarat sa ia un alt drum decat cel pe care il aveam in comun. In plus, copilul nostru era in tara iar eu ma luptam din greu sa-l aduc. In fine, erau vremuri grele si cand nu mai gaseam raspunsuri la intrebari imi luam planseta si petreceam trei-patru ore numai eu si prietenul meu, desenul. De atunci si pana acum cand am devenit pensionar, am continuat sa lucrez. Desi am reusit sa castig bani cu tablouri si sunt colectionat, nu o fac numai pentru bani, ci mai ales pentru continuitate si ca sa nu-mi tradez prietenul. In plus, o fac spontan, nu stau mult sa ma gandesc, actionez asa cum vorbesc si cred ca in felul acesta am reusit sa ma regasesc dupa o perioada de indoieli.
Ati expus enorm. Cum ati reusit?
Am avut mult noroc. Si ca exemplu as dori sa va povestesc mai intai cum am vandut primele mele lucrari in occidentul atat de temut pe atunci. Eram in vizita la sora mea care locuia la Milano. Desi era ilegal, aveam cu mine zece acuarele cu peisaje de langa Bucuresti si trei desene cu cai. Vroiam sa incerc sa vand ceva ca sa iau baiatului un cadou frumos, nu eram inca hotarat sa raman in occident. Sora mea imi spusese ca pe langa Dom erau cateva galerii. Nu stiam cum sa procedez: sa tin sau sa nu tin la pret ? Am plecat cu lucrarile si la galeria Cristoforus (acum nu mai exista!) intru si intreb cine e patronul. Secretara galeriei imi raspunde: Signor Dr. Clemente. In italiana mea invatata in 10 ore la biblioteca Italiana de la Sf. Iosif ii spun ce as dori si ea il suna la telefon. Dr. Clemente, desi se ocupa si de alte doua galerii, a venit. Cam fastacit i-am explicat dorinta mea si el mi-a spus sa expun lucrarile pe cornisa de lemn de la jumatatea peretilor. S-a uitat, a spus asta, asta, a luat 3 desene cu cai pe o hartie japoneza si o acuarela cu Lacul Mogosoaia iar apoi m-a intrebat cat doresc pe ele. Pierdut, uimit si cam zapacit am zis 50.000 de lire (erau lire atunci). El ma invita la subsol unde avea biroul si-mi semneaza un cec de 200.000 de mii de lire. De fapt eu cerusem 50.000 pe toate patru. Am balbait cu greu un „mille grazzie“ si iesind afara am luat autobuzul, plangand de emotie. Cand m-au vazut sora si mama (care era in vizita) s-au speriat. De-abia am reusit sa balbai : „Mi-a cumparat patru tablouri“.
Acum revin la intrebare. Incurajat dupa prima expozitie, am facut-o pe a doua in acelasi loc, la Clubul International al ABB unde cu diverse ocazii erau prezentate natiunile celor care lucrau acolo. Am organizat si o seara romaneasca impreuna cu cativa Romani inimosi. Am fost invitati sa ne prezentam ca natie in urma acestor doua expozitii. Cum am spus, norocul mi-a suras de multe ori. De exemplu, la prima expozitie a venit seful echipei elvetiene de salvare, care fusese in Romania la cutremur. El a recunoscut intr-un tablou al meu Muzeul Satului. Din nostalgiile de inceput reluasem atunci niste schite mai vechi din Romania pe care le-am pus mai bine pe hirtie. Intamplarea a facut ca acest om care a recunoscut Muzeul Satului sa fie sotul primei jurnaliste de arta - Doamna Frey - care a scris despre lucrarile mele. A fost o incurajare care m-a motivat sa continui. Am procedat asa: la ora sase eram la lucru, la patru fix plecam ca sa prind ziua cat mai lunga si apoi pictam 4-5 ore acasa.
Dar de fapt primele lucrari facute aici au fost patru icoane. Undeva la o lemnarie am gasit niste scanduri aruncate si mi-a venit idea sa fac icoane desi nu facusem niciodata in viata mea. Le-am luat, le-am taiat, le-am ars vopseaua, le-am pictat in tempera si le-am dat cu bait, o patina speciala. Apoi le-am expus la o biserica reformata unde am fost invitat de niste elvetieni. Doua icoane le-a cumparat chiar biserica. A patra e in Italia, la mormantul mamei. Ea o donase initial unei capele iar cand a murit preotul mi-a propus sa o pun la mormantul ei.
Mai pictati icoane?
Nu mai am timp, fac alte lucruri. A treia icoana, un Sfantul Ilie in pestera (el a avut niste „munci“ de facut) a ramas neterminata... poate vreodata o sa o termin. Daca doriti, va pot arata albumele cu extrase din presa despre expozitiile mele. Am avut o presa buna si sunt mandru sa spun ca nu am cunoscut aproape niciodata pe cei care au scris despre mine. Vedeti, aici am facut o expozitie intr-o banca din Baden. Nu a fost simplu. Vazusem ca bancile organizeaza expozitii si m-am prezentat singur la director sa-i propun o asemenea idee (o mare indrazneala!). El mi-a spus sa ma inscriu pe o lista si sa astept sa-mi vina randul - o forma amabila de a scapa de mine. Intre timp am inchiriat o vitrina mare tot in Baden, intr-un pasaj subteran unde expuneam cam opt tablouri odata. La un moment dat primesc un telefon de la un barbat care imi spune ca ar fi interesat sa cumpere doua tablouri expuse acolo. A doua zi vin la mine doi barbati, le dau tablourile si la un moment dat unul imi spune „Noi ne cunoastem“. Eu raman putin mirat, el continua „dumneavoastra ati venit la mine sa ma intrebati daca puteti sa faceti o expozitie“. Abia atunci mi-am dat seama ca era directorul bancii respective care in momentul acela m-a intrebat „cand doriti sa faceti expozitia?“.
Aici este o galerie in care am avut permanent tablouri dar din pacate galeristul s-a sinucis. Urmeaza o expozitie de grup si o alta. Aceasta a fost expozitia cea mai buna pe care am avut-o, in 1986. Tablourile, ca si persoanele trebuie sa aiba „imbracamintea“ potrivita ca sa iasa in evidenta, ele au nevoie de spatiu si lumina. De aceea, nu accept sa fac expozitii in restaurante si cafenele. O singura data am acceptat, la un restaurant pe malul lacului Zürich, dar nu mi-a placut. M-a deranjat faptul ca, asa intamplator, dupa ce mancau sau mergeau la toaleta, oamenii se mai opreau la un tablou. La acea expozitie in 1986 tablourile au fost foarte bine plasate si am vandut nouasprezece din patruzeci de tablouri. In acest muzeu, in Legnau, am avut o expozitie in 1988, iar anul acesta in luna mai pregatesc din nou o expozitie impreuna cu Livia Balu, o pictorita romanca. Aici a fost un concurs international de pictura la Freiburg in Germania, unde am primit premiul al doilea din partea publicului. Urmeaza expozitii la Montreux, Dusseldorf, Luxemburg, Baden-Baden. Uitati ce scrie acest jurnalist pe care nu il cunosc si care m-a facut sa ma simt foarte magulit: „Cu Lucian Popescu a aparut un artist care este cu siguranta unul dintre cei mai deosebiti acuarelisti din Elvetia“ (cred ca a exagerat)... Aici am facut o expozitie cu lucrarile mele si ale unchiului meu Gheorghe Popescu. Aici am avut onoarea sa-mi fie acceptata o lucrare la o institutie comerciala americana „Bredford Exchange“cu sediul in orasul Zug, Elvetia. Ei lanseaza serii de farfurii de portelan pentru colectionari si pentru acestea preiau picturi ale artistilor din diverse tari. Figurez aici alaturi de unul din cei mai importanti pictori clasici ai Elvetiei - Anker - cu un peisaj din orasul Morcote, cantonul Ticino. Aici am expus din nou cu unchiul meu iar aici am expus la un camin de batrani aducandu-le mai aproape imagini din propria lor tara. Aici am expus la un galerist in Zürich impreuna cu o sculptorita. Aici am avut o expozitie unde intre altele am cunoscut un fost moderator de la televiziunea elvetiana care mi-a propus o idee pe cat de frumoasa pe atat de grea. El ar dori sa fac zece tablouri, cinci din Romania - cinci din Elvetia, iar de la fiecare peisaj sa porneasca un cadru de film in care sa apara o echipa de dansatori traditionali din zona respectiva. E frumos, dar greu.
De ce ?
Ar trebui sa merg in Romania sa fac diapozitive in cinci zone geografice diferite, sa zicem Bistrita Nasaud, Ialomita mea, Oltenia, Poiana Brasov s.a.m.d. Sigur ca acest proiect ar fi o excelenta reclama pentru Romania. Pe urma ar trebui gasit un ansamblu coregrafic. Apoi trebuie gasit un ansamblu, sau mai multe aici. Pentru asta as avea nevoie de un sprijin serios si aici si in tara. Cred ca este prea greu...
Sa continuam.
Una dintre cele mai deosebite realizari ale mele a fost selectionarea ca finalist al Elvetiei la finala unui concurs organizat de UNICEF si firma Windsor la galeria Mall din Londra. Concursul - la care au participat 51 de tari - a fost prezidat de un juriu in fruntea caruia s-au aflat Printul Charles si Kofi Annan, Presedintele Natiunilor Unite. Calitatea lucrarilor selectionate cat si vecinatatea palatului Bukingam au conferit evenimentului o culoare aparte iar mie o mare satisfactie, mai ales ca in catalogul editat, am fost trecut cu mentiunea „nascut in Romania“.
De curand ati participat la al 13-lea Festival international de arta contemporana de la San Remo, care s-a desfasurat intre 14 decembrie 2005 si 6 ianuarie 2006, unde ati primit un premiu.
Da. Sora mea, care locuieste in Italia, are foarte multe tablouri de-ale mele. O prietena de-a ei, romanca, le-a vazut si mi-a propus sa trimit doua lucrari la acest festival. La inceput nu am vrut, din motive de birocratie vamala si transport. Eram foarte ocupat inainte de sarbatori si am acceptat sa particip cand prietena sorei mele s-a oferit sa ma ajute si sa mi le duca ea acolo. De fapt, motivul pentru care am mers la festivitatea de incheiere, a fost ca sa-mi iau inapoi tablourile, nici prin gand nu mi-a trecut ca voi fi premiat. Festivalul a fost un eveniment de mare anvergura care a ocupat spatiile de expunere ale faimoasei vile Ormond. Lucrarile au fost clasificate pe mai multe categorii dupa tehnica utilizata si tematica. Cand ma asteptam mai putin, mi-am auzit numele strigat pentru premiul doi la sectia acuarela. Am fost foarte impresionat. Toti cei dinaintea mea si-au luat diploma fara sa spuna un cuvant. Dar eu - si vreau sa mentionez in mod special acest lucru - am participat ca roman si m-am gandit ca in aceasta calitate s-ar cuveni sa spun cateva cuvinte. Am inventat spontan o formula de multumire amintind pe scurt radacina noastra istorica comuna. Sala a fost placut surprinsa si am fost foarte aplaudat. Au mai participat doi romani: cunoscuta pictorita Uta Elena Chelaru care a primit un premiu pentru intreaga sa activitate si pictorul Andrei Jitaru.
In afara de expozitia de la muzeul din Langnau in luna mai, aveti si alte planuri de viitor?
Da, astept un contract cu o galerie din Wollen, pentru luna martie.
O ultima intrebare inainte de incheiere: ce inseamna acasa pentru dvs.?
O, asta e o intrebare grea. Am sa mor impartit si niciodata linistit. Nu stiu ce sa-i spun lui Narcisa: sa ma arda, ca sa dea o parte in Romania, dar sa fiu si aici. De cate ori merg acolo vad tot praful, dar si frumusetile naturale iar cand plec ma apuca tristetea. Apoi cand ma apropii de casa de aici simt totusi o bucurie pentru ca am 31 de ani traiti aici. Casa sufleteasca insa, imi ramane in Romania. Narcisa este dintr-o alta generatie, tineretea a ajutat-o sa se dezlipeasca mai usor si poate nu are la ce sa se uite in spate, eu am avut 38 de ani cand am sosit aici cu multe amintiri, scoala, mormantul tatalui si aproape o jumatate de viata traita in tara. Pastrez si o amintire recenta pretioasa: in 2000 am avut o intalnire cu fostii colegii din Calarasi. A fost frumos, plin de emotii si amintiri. Latinii spun „ubi bene ibi patria“. Ferice de cei care pot sa o faca asa usor. Casa e o notiune abstracta, nu o poti arata, multi o poarta cu nostalgie in suflet, o porti ca melcul dupa tine, oriunde te duci, iar asta nu prea iti da liniste.
Linistea trebuie sa invatam sa ne-o gasim fiecare in noi, nu credeti?
Hm... asta e ca poanta cu Ferdinand, o stiti ? Un bebelus plangea in carucior si un barbat ii tot spunea „Fii calm Ferdinand, fii calm Ferdinand“, trece o cucoana si spune „Degeaba vorbiti cu copilul, nu intelege, e prea mic !“ La care tipul raspunde „Doamna imi pare rau, dvs. nu intelegeti, Ferdinand sunt eu!“.
Va multumesc foarte mult pentru interviu si sper ca veti gasi linistea.
(Preluare Casa Romanielor din Elvetia. Interviu realizat de Alina Mondini, Zurich)
|
Alina Mondini 5/31/2006 |
Contact: |
|
|
