Despre salut
Am amintit rândul trecut câteva din formulele de salut folosite în română şi, printre acestea, pe una obişnuită mai cu seamă în Ardeal, anume servus. Cum am văzut, aceasta este o rămăşiţă a unei expresii latineşti, servus humillimus “sluga [dumitale] preaplecată!”, luată de românii ardeleni din nemţeşte. Astăzi, servus a devenit o formulă de salut obişnuită, familiară, glumeaţă câteodată şi în anumite împrejurări chiar potrivnică înţelesului ei dintâi (de pildă atunci când e rostită de persoane mai în vârstă către cei mai tineri). La origine însă, această expresie era menită să dea glas unei deferenţe deosebite a celui ce o folosea pentru acela căruia îi era adresată şi, din acest punct de vedere, îşi găseşte locul între alte cuvinte româneşti referitoare la salut.
Cuvintele cu pricina, asupra cărora mă voi opri astăzi, se întemeiază pe imaginea unei relaţii inegale între cei doi vorbitori: acela care salută se aşează de bună voie mai prejos decât interlocutorul său, dând glas în felul acesta respectului (cel puţin teoretic) pe care i-l poartă. Numărăm în categoria aceasta cuvinte precum a se închina, cu derivatele închinare şi învechitul închinăciune, a se pleca şi plecăciune, a se ploconi şi ploconeală, ploconire ori mai exoticele temenea (în expresia a face temenele) şi mătanie (în expresiile a face mătănii şi a bate mătanie). Cel mai adesea, formulele de salut de felul acesta erau însoţite şi de un gest concret al supunerii şi, în unele cazuri, cuvântul abstract ce denumea salutul cu pricina a ajuns sa capete în limbă un sens foarte concret, care poartă încă amintirea acestui gest. Astfel, în româneşte reverenţă înseamnă ca şi în latină, de unde se trage, “politeţe, respect, bună cuviinţă” dar şi “plecăciune, închinăciune, compliment”, ca în expresia a face reverenţe. Cu sensul acesta din urmă, cuvântul a pătruns la noi, probabil, din limba franceză. Tot astfel, vorba de origine slavă plocon, însemnând “dar, peşcheş” ori, cum se spune astăzi, atenţie (cuvânt cu o evoluţie surprinzătoare în româneşte!), este legat de verbul a se ploconi. Ploconul însoţea adesea plecăciunea dinaintea unui obraz sus-pus şi e lesne de închipuit că în multe ocazii el nu se deosebea prea mult de mită.
Nu întotdeauna însă formele acestea de salut excesiv reverenţioase au fost văzute ca expresii ale respectului, iar evoluţia unora dintre ele stă mărturie în acest sens. Astfel, a se ploconi este folosit astăzi mai mult cu înţelesul de “a se înjosi, a se umili”, ce surprinde foarte bine imaginea inegalităţii dintre cei doi inşi care îşi dau bineţe. Foarte expresivul verb a se căciuli este un alt exemplu, poate chiar mai nimerit, pentru evoluţiile semantice de acest fel: pornit de la imaginea celui ce salută luându-şi căciula de pe cap, cuvântul a căpătat curând un înţeles peiorativ (“a se înjosi”) din pricina asocierii tot mai dese a acestei forme de salut cu supuşenia şi servilismul. În acelaşi fel a evoluat in româneşte şi cuvântul salamalec, ajuns la noi din turceşte şi întemeiat pe o formulă de salut din limba arabă, folosită în toată lumea musulmană, cu înţelesul “pacea să fie cu tine!”. Obişnuit în vremea dominaţiei culturale otomane, salutul acesta era, se vede, folosit între boieri, persoanele de vază şi de cei care aveau relaţii cu autorităţile turceşti. Cu vremea, salamalec a ajuns să se refere cu ironie şi chiar cu dispreţ la o comportare slugarnică, de tip fanariot (aşa cum sugerează expresia “a umbla cu salamalecuri”), din pricina asocierii sale cu ceremonialul cu iz oriental, bogat în plecăciuni şi ploconeli ori gesturi precum sărutarea poalei veşmântului ori chiar a papucului, ce însoţea adresarea către înalţii demnitari turci. O evoluţie asemănătoare, înspre un sens ironic şi dispreţuitor, a avut-o şi substantivul temenea, adus la noi tot de turci, astăzi întâlnit aproape numai în expresia “a face temenele”. Pornit tot din arabă, cuvântul acesta călător, ce denumea un fel de salut aparte, cu vârful degetelor duse la inimă, la gură şi la frunte, a trecut în turcă şi de acolo a poposit, în cele din urmă, la noi.
Tot în vremea fanarioţilor a apărut în limbă şi un alt cuvânt, astăzi puţin folosit, sinonim pentru a saluta, anume a heretisi cu variantele a hiritisi şi a firitisi. În limba veche el însemna “a saluta”, “a felicita” şi chiar “a cinsti pe cineva cu băutură”. Verbul acesta l-au luat românii de-a gata din greaca nouă, unde khairetizo (pronunţat heretízo) însemna “a saluta”, “a da ziua bună”. Obârşia sa este un alt verb, khairein “a se bucura, a fi voios”, folosit încă din greaca veche la imperativ, khaire (în pronunţie târzie hére), drept formulă de salut. Grecii din vechime se salutau, aşadar, dorindu-şi să fie pururi voioşi, să se bucure, tot aşa cum prin unele locuri din Ardeal se aude şi astăzi urarea “Dumnezeu să te îmbucure!” Nu e lipsit, poate, de interes să amintesc aici că salutul acesta grecesc, khaire, a fost tradus destul de rău în versiunile româneşti ale Bibliei, în feluritele pasaje unde apare, prin “bucură-te!”, deşi în alte locuri îl aflăm redat prin “plecăciune!” ori, în variantele mai moderne, prin “te salut!” Astfel, unul din versetele Noului Testament, destul de cunoscut din pricina cuprinderii sale într-o rugăciune celebră, sună astfel: “Bucură-te, Marie, ceea ce eşti plină de har!”. Bucură-te îl tălmăceşte de fapt pe khaire din textul grecesc al Evangheliei după Luca, iar acesta nu este, de fapt, decât obişnuita formulă de salut în greceşte, folosită de Arhanghelul Gavriil spre a-i da bineţe Fecioarei Maria. Traducătorul în latină al Noului Testament a priceput lucrul acesta şi a redat cuvintele Arhanghelului printr-o formulă de salut latinească potrivită: ave Maria, cuvinte pe care mulţi cititori le vor recunoaşte fie ca nume al unei rugăciuni catolice, fie ca titlu al feluritelor transpuneri muzicale ale acesteia.
În sfârşit, ca să mă întorc la servus, de la care au plecat rândurile de faţă, în Banat (şi mai rar în alte părţi) se foloseşte frecvent o formulă de salut luată din italiană, probabil nu foarte veche în limbă. Ciao, pe care l-am mai întâlnit pronunţat (şi chiar scris) ceau, înseamnă acelaşi lucru ca şi servus, corespondentul său ardelean, deşi astăzi puţini vorbitori mai ştiu că, adresându-se cuiva cu ciao, se declară “sluga, servitorul” aceluia. În italiană, de unde a ajuns la noi, ciŕo este întrebuinţat ca salut familiar şi prietenesc şi se trage dintr-o formă dialectală sci’ao (întrebunţată în nord, în zona Veneţiei) a substantivului schiavo “sclav, serv, slugă”, folosit, ca şi latinescul servus drept formulă de salut respectuos (“sluga dumitale!”).
Latinescul sclavus s-a păstrat şi în româneşte, cu toate că nu într-o formulă de salut, şi a evoluat către o formă destul de apropiată fonetic de cea care ni l-a dat pe ciao: cuvântul românesc şcheau, astăzi nefolosit, îi numea în vechime pe slavi, mai cu seamă pe bulgari. Cititorilor Observatorului le va fi poate mai cunoscută forma de plural a acestui cuvânt, şchei, care a dat numele unui cartier faimos din Braşov, Şcheii Braşovului.
|
Cristian Gaşpar 5/20/2006 |
Contact: |
|
|
