File de jurnal ( I )
Camera īn care locuiesc la CCN este friguroasa. Mi-am instalat masa de lucru īntr-o sala de expunere la etajul īntīi īn partea opusa dormitorului. Trebuie sa fi fost tare impozanta cladirea asta, acum numai daca o privesti de aproape, si este sufocata de acest siloz comunist Hotel Traian. Camera da īntr-un balcon mare de unde, cred, se putea vedea orasul pīna hat departe ba chiar si o parte din port. Casa mai are si alte balcoane, īn latura ei dinspre Dunare, mai mici si cochete. Acum toate sunt zavorīte, fara acces, inutilizabile. Ma īntreb: cum s-o fi desfasurat viata īn casa asta si cum o fi fost viata īnsasi atunci cīnd a fost construita.
Ajung totusi la Galeria Luchian, de pe strada Luchian 12, a lui Pavel Susara. Īl īntreb daca nu cumva odata cu cumpararea colectiei Constantinescu de la Braila nu a intrat si īn posesia a doua UMBRE de piatra semnate Nicapetre cioplite prin 1976 ? NU ! E un om simpatic si are ceva idei despre cum sa faca expozitii si comert cu arta. Desigur, nu-i de acord cu ce face Oroneanu la MNAC. Schimbam carti. Io ti-o dau pa mea tie tu mi-o dai pa ta mie, ca nu prea se mai citeste, nu prea se mai cumpara carte.
Alexandru Ghildus, designer, a ridicat un momument al eroilor revolutiei īn buricul orasului. Au sarit toti pa el si l-au desfiintat pentru o suta de ani de acum īn colo, las ca realizarea sculpturala a lui Gildus nu are nici un merit, dar este si multa politica amestecata īn aprecierea sau dezaprecierea acestui monument.
Ajung din nou la CCN, citesc iarasi pentru cīteva ore din jurnalul lui Petru Comarnescu, trei volume, aparut 2003, si fac nimic altceva. Gasesc undeva notat despre Baraschi. Nu-l considera un maestru. Asta pica manusa cu parerea mea despre maestru.
.
Cāndea īmi īnmīna un volum, cu dedicatie, din partea lui Ioan Opris Donatii si Donatori. Pe coperta este reprodusa sculptura mea Regele si Regina, lemn, 1992, promis regelui īn 92, cīnd Majestatile lor (regele Mihai īntīi, regina Ana si Printesa Margareta) au īntreprins o vizita īn Toronto iar comunitatea romāna a organizat la Toronto Hilton Hotel o expozitie de sculptura Nicapetre īn cinstea Majestatilor lor. Cu aceasta ocazie comitetul de organizare a primirii Majestatilor lor s-a dovedit fara caracter īn sensul ca trebuiau sa trimita la resedinta regelui de la Versoi sculpturile, lucru ce nu s-a īntīmplat nici pīna īn ziua de astazi, lucrarea a ramas proprietatea mea si este expusa la CCN.
Pe pagina de titlu Ioan Opris scrie de mīna: 21 septembrie 2005, Maestrului Nica Petre, (desigur Nica Petre nu Nicapetre) Cu admiratie pentru ARTIST si cu recunostinta multa pentru DONATOR, urmeaza semnatura (probabil).
I-am adus Georgetei o samīnta de marmura facuta īn primavara asta la Toronto, pentru a ma spala de rusinea faptului ca i-am pierdut lucrarea daruita acum vreo trei ani īn urma, pe care am īmprumutat-o de la ea pentru o expozitie de sculptura mica si dupa expozitie lucrarea nu mi-a mai parvenit; s-a pierdut!?
Ma uit din nou īn revista Porto Franco revista de cultura a societatii scriitorilor "C.Negri" anul XII 7-8-9(89) serie noua iulie-septembrie 2003. Pe coperta doua din cariatidele mele de piatra din colectia Muzeului din Galati si scrie vizibil: numar ilustrat cu reproduceri dupa lucrari de Nicapetre. Toate bune si frumoase numai ca fotografiile sunt execrabile. Pretinsul fotograf īnca nu a realizat ca nu prea-i sade bine unei sculpturi sa fie luata de sus din perspectiva vulturului, cum se zice. Cretinul, si el ca multi altii crede ca daca are īn mīma un aparat scump a si facut fotografii bune, frumoase si mai ales artistice. Pretinsul fotograf este un nechemat, desigur, dar muzeograful sau designerul muzeului care a decis expunerea lucrarilor mele astfel este un bou īncaltat. Cum sa īngropi īn iarba, care nu-i nici īngrijita, lucrari de felul acesta. Astfel expuse arata ca niste pietre abandonate printre balarii. Revin la reproducerile din revista: fotografiile proaste cad pe mīna unuia care trebuie sa prezinte revista, unui alt designer deci care si asta face o treaba total neprofesionista, ca sa nu zic de fecale, si sunt sigur ca daca īndraznesti sa-l corectezi se uita la tine cu impertinenta superioritate. Cum īsi permite imbecilul sa modifice proportia lucrarilor, insist asupra acestui fapt, cum īsi permite imbecilul sa modifice proportia sculpturilor dupa bunul lui plac sa i se potriveasca lui acolo īn pagina unde nu mai are text sau dracu sa-l coaca ce nu mai are, acolo unde crede el de cuviinta. Multumesc domnule Sterian Vicol, redactor sef, pentru alegerea sculpturilor mele drept ilustratie a revistei, pentru aprecierea sculpturilor mele, dar astfel prezentate nu contribuie nici la prestigiul revistei nici al meu. Cu totii stim cīt de greu este īn zilele noastre sa iasa de sub tipar o revista, dumneavoastra stimata Domnule Vicol o stiti mult mai bine chiar decīt mine, precizez: o revista de arta, ca gunoaie
avem munti. Daca cu greu se poate face un lucru de ce sa-l facem prost domnule? Īn trecut aveam o scuza: ca aia sunt imbecili si nepriceputi, ca ne ocupa locurile, ca ne tin cu capul īn cenuse, etc., etc., dar astazi pe cine dam vina? Tare trist sunt domnule Vicol. Mai bine printre balarii sa stea sculpturile mele decīt sa apara sub privirea iubitorilor de arta astfel pocite.
Ooooooo, Dom' Balanica! Ne īmbratisem. Asezati pe o lavita afara īn fata bucatariei vorbim. Ei vorbesc. Le-am adus cīte ceva, nu am uitat sa trec prin piata din Buzau pentru peste. Stiu ca Titia asteapta asa ceva. Īi las un geamantan cu lucruri pentru nepoti aduse din Toronto si lui Tanase ceva bani. Apare, desigur sticla cu tuica, sunt dezamagiti ca nu pot īnchina cu ei un paharel. Sanatate Dom' Balanica
- Sa ne dea Dumnezeu sanatate sa ne vedem si la anu, drum bun Dom' Balanica si mai trimiteti cīte o scrisoare, face mult pentru noi
!
Cīnd am pornit-o, acum patruzeci de ani, sa ajung īn cariera Nifon, līnga piatra mea draga, nu aveam altcum decīt trecīnd prin gara Buzau. De aici urcam īntr-un un alt tren personal ce ducea catre Patīrlagelecu oprire īn statia Magura. De fiecare data cīnd aud acest cuvīnt, Patīrlagele, mare statie de cale ferara pe Valea Buzaului, ma bufneste rīsul. Alteori cu un camion de ocazie ajungeam īn gara Magura. Ridicam rucsacul īn spinare si pieptis pe marginea drumului ajungeam la casa lui Tanase si a Titiei. Astazi Dom' Balanica ajunge aici cu masina mica, cu taxiul si altii īmi cara bagajul. Dar nu despre casa lui Tanase, nu despre cīt de tare m-am atasat de aceasta priveliste generoasa si inspiratoare a vaii Buzaului vreau sa notez ci despre cum e cu putinta ca gara Buzau si ce mai are ea īmprejur sa arate atīt de mizerabil cum arata cīnd am trecut prin ea prima oara si cum arata si astazi. Seful garii trebuie sa fie un mizerabil, un īmputit de tigan care nu vede mizeria din jurul lui, un mizerabil caruia nu-i pasa pe unde calca si care desconsidera fara margini fiinta umana. Munti de gunoaie pe unde calci, urina si fecale de animal si umana peste tot, un miros insuportabil te urmareste ori pe unde ai trece, si nu ai pe unde trece decīt print acest pasaj subteran sa poti ajunge la linia de tren ce o ai notata pe bilet. Scarile si asfaltul pe unde treci nu sunt nici macar maturate, dapai nivelate sau reparate. Nu-mi amintesc un alt loc din lumea asta pe unde am fost, sa arate atīt de neprietenos si pestilential. Trecatorul, desigur nu are vreme sa se opreasca din drumul lui, sa ajunga īn biroul sefului statiei si sa-l ia de gīt, sa-i atraga atentia ori sa-i stīlceasca mutra cu cītiva pumni, se tine cu mīna de nas, are mare grija sa nu calce prin gropi sau musuroaie, īnjura de mama si asteapta sa-i soseasca trenul. Īn cocina porcului din ograda lui Tanase din satul Bradu era mult, mult mai omeneste, mult mai civilizat orīnduit spatiu de locuit si cel unde-si facea animalul nevoile, el animalul īl organizase astfel, mai mizerabile-īmputit sef de statie CFR Buzau. Sa nu te plīngi ca nu ai fonduri, ca CFReul nu te ajuta, ca tara-I saraca si ca altii fura banii. De patruzeci de ani de cīnd cunosc gara asta puteai sa faci rost de bani sau sa fi lucrat tu cu mīna ta ca un gospodar ce trebuie sa fii pentru locul unde muncesti, dar problema nu este asta ci faptul ca esti lenes, mizerabil si īmputit, asa de īmputit ca nici fanionul acela ce ar trebui sa fie galben cīnd saluti trenurile care trec prin gara ta nu mai arata ca un steag ci ca o jalnica terfeloaga rusinoasa.
Sunt īn Casa Poporului, greu de ajuns, total peste mīna pentru public, daca nu ai masina personala este foarte greu, iar daca o ai trebuie sa o lasi departe de intrarea īn expozitie, jandarmul de la poarta te urmareste cu privirea ramasa de la vechea securitate, drumul de la poarta pīna unde-ti trebuie sa ajungi lung, lung si plin de gropi, daca ai trecut de vīrsta tineretii, lasi dracului iubirea ta pentru artele frumoase si faci calea-ntoarsa, plus ca spectrul lui Ceausescu te urmareste. Acest loc nu-i loc de expunere pentru invocatiile mele. Adios muciacios! Iarasi se dovedeste ca acest palat este fructul ambitiei unei perechi de prosti si pute domnule a comunism oriunde ai īntoarce capul.
.
Vorbesc cu Anca la Toronto despre spatiile de espunere pentru la anu la care m-am gīndit; prefera Muzeul National de Istorie. Sustine ca are vad, este īn drumul publicului. Aici, ca si alte dati, ma īntreb: ce conteaza sa te viziteze un public numeros, conteaza cine te viziteaza, ce calitate are publicul ce te viziteaza. Īmi amintesc ce scria īn cartea de impresii, cu ani īn urma, un vizitator al expozitiei din sala Simeza, sala locata chiar īn calea trecatorilor pe Bulevardul Magheru: intrat, īncalzit, plecat!
|
Nicapetre 5/10/2006 |
Contact: |
|
|
