Arhitectura românească de Ziua Europei
Daca te uiti pe harta Europei, fie si din goana supravietuirii, observi usor că prinderea Basarabiei între jocul geopolitic si realitatea geopolitică are de foarte mult timp semnificatii globale. Nu zadarnic Rusia bate cu pumnul în masă atât de năprasnic atunci când este vorba de această fâșie îngustă de străvechi pământ românesc, atât de sărac, atât de umilit. Și, fiindcă guvernanții de la București de după 23 august 1939 nu înțeleg când aceste lovituri de pumn sunt trișate și când sunt adevărate, ei se fac a nu vedea că poporul român din Basarabia există cu adevărat. Or, trebuie să fii chior cu totul, vorba romnânului, ca să nu vezi ce a văzut, de pildă, Tratatul de pace de la Paris, din 20 octombrie 1920, care a arătat, politicește foarte corect și omenește foarte demn, că pentru binele păcii generale din Europa, pentru bunăstarea ei generală, Basarabia trebuie să fie unită cu România. De ce, așadar, puternicii acestei lumi (cu tragediile ei umanitare din Cecenia și Iraq, dar și cu îngrășările fără măsură ale cetățenilor euro-atlantici) nu permit, cu atâta înverșunare! ca micuța Basarabie și poporul român din Basarabia să se reunească firesc cu România și să dispară de la sine un mare focar de instabilitate al Europei?
Răspunsul cel mai trist la această întrebare este că ținta ruperii în două a poporului român la hotarul lui de est (care e jumătate din spațiul de la Marea Neagră până la cea Baltică, așa cum stabilise și Tratatul de la Paris din 1920), sângerarea necontenită a celui mai sărac petic de pământ european, este tocmai starea lui de rană sângerândă, tocmai starea lui de virtuală focoasă nucleară pe capul de pod de la Tiraspol, gata să exploadeze după 27 august 1991 în orice clipă. Guvernaților României (nu și poporului român!) se vede că le priește această sângerare necontenită a 4 milioane de români dincolo de hotarul de est al României. Cu cât mai săraci și mai batjocoriți din punct de vedere etnic sunt românii din Basarabia, cu atâta mai bine pentru realitatea pragmatică a statutului român, se gândesc acești politicieni. Cu cât clasa politică basarabeană este mai amorală, mai zombificată, mai vândută interesului rusesc, cu atât mai bine. Dar de ce oare atâta bine pentru ei, și atâta rău pentru noi, românii care trăim în Basarabia, cu voia lui Dumnezeu apărători din totdeauna a neamului românesc?
Cel mai prim răspuns la această întrebare este că nenorocirile e bine să se întâmple altora. Tunul războiului și jeluirea celui flămând este bine să bată în altă țară. Dar, totuși, destul de aproape, așa ca sătulul și bine spălatul să audă cum bate tunul și cum se înghesuie păduchii pe sărmanul (cu părere de rău, român) din țara de alături (cu părere de rău Basarabia, pământ românesc). Al doilea răspuns este cel geografic: fășia îngustă a Basarabiei, jumătate din distanța de la Marea Neagră la cea Baltică, joaca rolul de hotar nu doar între civilizația de tip euro-apusean și cea de tip euro-răsăritean (polarizate încă din paleoliticul cel primordial), ci și între cele două și răsăritul exploziei demografice, demonizat de iluzia bunăstării apusene. Așa Basarabia filtrează valul nomadic al răsăritului nu doar pentru a întări securitatea Uniunii Europene, ci și pentru cea a Rusiei Federative și a Ucrainei, în devenire ca stat național. Al treilea răspuns este cel al scenariilor războaielor virtuale, pe care Dick Cheney le-a developat la recentul sumit de la Vilnius, când a arătat din deget și Rusiei, dar și Uniunii Europene, și lui George Bush. Or, în perspectiva unei aprinderi a fitilului războiului în această o jumătate de hotar de Europa, care e Basarabia cea românească, cele mai multe rachete rusești și americane se vor ciocni de asupra Basarabiei. Capul de pod rusesc de la Tiraspol, rășchirat cu voia de zombi a lui Voronin, și pe malul drept al Nistrului, nu este doar o simplă prezență militară a Federației Ruse pe un pământ pe care rușii îl vor cu îndărătnicie al lor, ci o realitate geostrategică de ordinul cel mai superior. Fiindcă fără fășia de pământ a Basarabiei influența militară rapidă a Rusiei în zona Balcanilor și a Mediteranei devine imposibilă (drept dovadă poate servi și uriașa ambasadă a Rusiei de la Chișinău, una din cele mai mari din lume). Și cât timp nu se va schimba actuala generație de arme, iar asta se va întâmpla pe la 2030, va fi foarte greu de împins Rusia de la Traspol. Că strămoșii noștri s-au gândit adânc și la aceste lucruri, inclusiv la evoluția armelor și la arta războiului, se vede măcar în felul cum au zidit, cedat, dărâmat, recucerit sau rezidit cetățile noastre de pe Nistru... Și, în fine, rămâne aiurirea cu strategii de securitatea națională a politicienilor de la Chișinău și București, care se tem și de Rusia, și de SUA, și de UE, și de păduchii interni, și de revărsările de ape interne, și care mai vor să lase și nepoților destula avere ca să trăiască fără a munci. Acești politicieni, cam toți pe care i-am avut după alt 23 august, cel din 1944, corupți, ateiști, amorali, caută interesul național al României numai în încâlcitele jocuri geopolitice ale marilor puteri. Există o logică și a acestor căutări. Dar cel care a proiectat biserica Mănăstirii Hurezi (și el a fost un arhitect genial), anume acela a ascultat (că de altfel nu era cu putință construcția) și pe Brâncoveanul, și pe Mitropolitul, și pe duhovnicii din stâncile Dealului Ulmului de pe care Hurezi se vede ca o navă sclipitoare a întregii umanități. Dar și răsunetul vechilor construcții de piatră ale dacilor, așa cum se mai oglindeau ele pe la 1690 în casa munteanului din aceste locuri, cu etaj și preafrumos pridvor, și transcedentali stâlpi, și mai ales, neasemuite șiraguri de figuri geometrice din care Brâncuși a și pus salbă estetică secolului XX.
Așa a înțeles Brâncoveanu să descrie, prin biserica cu pridvor de la Hurezi, interesul național al poporului român la un secol (să nu uităm lucrul acesta) după efortul unificator al lui Mihai Viteazul, și la doua secole după marile biruințe ale lui Ștefan cel Mare contra lui Mahomed al II-lea, cel mai puternic împărat al vremii. Dar și Ștefan a scris letopisețul interesului național al românilor tot în arhitectura și pictura unor biserici... Or, aceasta este întrebare întrebărilor: cum trebuie să fie arhitectură edificiilor pe care trebuie să le ridice actuala elită a poporului român, pentru a nu dispărea tot poporul român în găurile negre ale viitorului? Gândul care rezonează cel mai dintâi cu această întrebare este că în noile condiții ale lumii, când tunurile nu se mai trag cu boii, arhitectura de azi a poporului român pentru necesitatea ființării lui în ziua de mâine, nu mai poate trece peste fășia de demnitate și sacrificiu care este Basarabia, unde, atât de fantastic, marea majoritate a bisericuțelor de lemn de până la cotropirea rușilor în 1812, aveau și pridvor de Basarabi, dar și turn de veghe de Mușatini. De pe Dealul Ulmului se vede ca în palmă mănăstirea Hurezi, de pe stânca Nistrului se vede și Bagdadul, și Moscova, și Teheranul, și Kievul (pe care l-a înobilat Petru Movilă), ba chiar și îndepărtata China (pe care a explorat-o la timpul lui spătarul Nicolae). Și, misterios lucru, oglindirea acestei priveliști, apocaliptice azi, are loc tocmai în fantasticul pridvor de la Hurezi, unde omul și Divinitatea, după tradiția ortodoxă românească, și-au dat întâlnire pentru un destin care, din câte se vede, are nevoie și de sacrificiul Lui, și de suferința noastră.
|
Andrei Vartic 5/8/2006 |
Contact: |
|
|
