CORESPONDENTA DIN COREEA - II
Mentionasem in articolul trecut ca oricare dintre copiii dumneavoastra ar putea in orice moment sa porneasca in cautarea unei revelatii sau a aventurii, pe meleaguri indepartate. Eu am pornit in cautarea raspunsului la o intrebare care ma chinuia de ceva timp. Doream sa inteleg daca oamenii sunt la fel pretutindeni. Desi calatorisem mult, societatile din emisfera vestica tind sa se asemene in sistemul de valori pe care il propovaduiesc.
Inainte de a ajunge in Coreea, ma pregatisem sufleteste sa aflu raspunsul la intrebarea care ma obseda. Speram ca oamenii carora se pare ca le apartine viitorul planetei noastre sa posede intelepciunea pe care zadarnic o caut in vest. Imi inchipuiam un chinezel batran ce aducea a Confucius, asteptand sprijinit in toiag sa imi preadea cunostintele dobandite de-a lungul existentei sale ascetice. Iar eu, o adevarata sugativa intelectuala, aveam sa aduc raspunsurile inapoi in Canada, precum Marco Polo aduse pasta in Italia.
Primul coreean in carne si oase pe care l-am cunoscut a fost seful meu, un domn inalt si prezentabil, care m-a intampinat nespus de vesel la aeroport. Dupa ce m-a masurat cu vadita curiozitate, mi-a spus ca poza pe care o trimisesem ma arata ca fiind bruneta cu ochi negri, nicidecum satena cu ochi verzi. De bunaseama ca era vina faxului, care ma intunecase. Desi dezamagit de lipsa mea de pigment corespunzator, m-a condus pana la blocul in care sunt cazata pe perioada sederii mele in Coreea.
Odata ajunsa in apartamentul meu, mi-am descarcat bagajele in mijlocul unei antecamere care s-a dovedit a fi de fapt sigura camera. Obosita dupa douazeci de ore de calatorie, m-am aruncat cu naduf pe pat, de unde am ricosat instantaneu ca in desene animate. Nici dupa doua luni de dormit in acest pat nu imi pot da seama care este mai tare, patul sau podeaua. De fapt multi coreeni prefera podeaua patului. Aceasta preferinta se datoreaza celebrului sistem coreean de incalzire a caselor prin podea, sistem numit ondol.
Ondol este motivul pentru care aici niciodata nu intri incaltat in casa cuiva. Podeaua pe care calci poate servi drept pat, scaun, sau masa.
Auzisem ca apartamentele de aici sunt foarte mici, insa nu imi inchipuisem ca le lipsesc holurile. Nu pot spune ca locuiesc intr-o cutie de chibrituri. Am totusi un balcon si o baie. Asadar, seamana mai mult cu unul dintre penarele chinezesti, de care am avut si eu cand eram pionier. Se inchideau pe baza de magnet, erau colorate tipator si aveau poze cu Sandy Belle pe post de capac. Desi apartamentul meu nu este colorat tipator, ma simt totusi ca un stilou bagat frumos in penar. Usa de fier de la intrare, se inchide si ea pe baza de magnet.
Pe post de hol am o bucatarie a carei dimensiune este invers proportionala cu frigideul. De fapt, singurul obiect pe care il gasesc de-a dreptul inutil aici este frigiderul acesta urias. Nu cred ca am izbutit sa umplu vreodata mai mult de un raft cu mancare. Desi imi fac cumparaturile o data pe saptamana in Carrefour sau Costco, imi este imposibil sa gasesc ceva ce pot gati la mini-aragazul din fata usii de la intrare. Asa incat ma aprovizionez cu rosii, varza, ceapa verde, cremvursti si lapte, care trebuie sa recunosc ca are intr-adevar gust de lapte. Intrucat branza si untul nu fac parte din alimentatia coreenilor, mananc din cand in cand paine prajita cu lamaie, ca sa suplinesc doza de carbohidrati necesara unui organism vestic.
Pentru ca este mai ieftin sa mananc la restaurant decat sa gatesc, ma sacrific aproape zilnic si mai incerc vreunul dintre nenumaratele localuri unde se mananca. De la traditionalul gratar coreean, unde sezi turceste pe podea si iti tai singur carnea cu o foarferca de croitorie deasupra unui grilaj amplasat in mijlocul mesei, pana la sushi si pizza, se poate manca regeste cu numai $5. Insa oricare ar fi profilul bucatariei, fiecare restaurant incepe prin a servi supa de ceapa verde, si kimci. Aceasta din urma este un fel de varza murata in ardei iute, care desi iti vatameaza papilele gustative pe termen nelimitat din pricina iutelii, are reputatia de a deveni adictiva mai ales pentru straini. Desi raman sceptica vis-à-vis de produsele picante, sunt totusi curioasa sa imi testez limitele. Asa incat din cand in cand maninc kimci si beau multa apa ca sa sting focul cu care imi arde gatlejul.
Cat despre bauturile specifice Coreei, in afara de foarte multa bere, se bea foarte mult soju. Pe scurt, se bea foarte mult. Soju este o bautura de-a dreptul vicleana. Avand un gust salciu este adesea subapreciata. Desi contine numai 20% alcool, dupa numai trei paharele de soju un adult normal risca sa sufere o stare de ebrietate chinuitoare, urmata de migrene persistente. Reputatia acestei bauturi este legendara in mijlocul comunitatii strainilor. Rezultatul este ca desi am gustat aceasta potiune ciudata, ma feresc de soju ca de otrava. Lucru ce nu poate fi spus despre colegii mei de servici, cu care ies din cand in cand la vreun bar. Nu o data m-am trezit de dimineata la serenadele suferinde de sub balconul meu, unde se mai intampla ca un sarman cetatean turmentat sa isi verse amarul, literalmente.
Unul dintre aspectele pozitive ale obligatiilor mele de servici sunt copiii. Ca professor strain sunt uimita de volumul educatiei cu care acesti copii sunt inoculati. De la varsta coreeana de trei ani (adica doi ani dupa socotelile noastre) copiii sunt trimisi la cel putin trei hagwan-uri (scoli particulare). Printre cele mai populare sunt scoala de engleza, de pian si de taekowndo. Pana la patru ani coreeni, un copil normal cunoste doua alfabete: cel englezesc si hangeul, acesta din urma fiind alfabetul rudimentar coreean. Mandria mea de a fi invatat sa scriu la patru ani paleste prin comparatie. Cei patru ani ai mei ar fi insemnat cinci aici. Un copil de cinci ani stie deja tabla inmultirii, doua alfabete, cateva partituri celebre la pian, si suficienta engleza incat sa poata obiecta atunci cand primeste o explicatie nesatisfacatoare. In urma cu cateva zile le-am aratat pe o harta distanta dintre Toronto si orasul lor, vaitandu-ma de zborul interminabil. Favoritul meu pana acum, Andy, mi-a explicat ca nu am avut cum sa zbor deasupra Europei ca sa ajung in Coreea pentru ca este mult mai rapid sa zbor pe partea cealalta a planetei, adica deasupra Pacificului. La varsta lui nu cred sa fi priceput ca de fapt capetele hartiei se unesc intr-o sfera si ca se poate calatorii altfel decat in linear.
Si totusi, ca si parintii, copiii sunt sensibili la manifestari dramatice. In timpul unei ore in care isi efectueaza constiinciosi exercitiile, se poate ca unul dintre ei sa ingane o melodie. Dintr-o data se pornesc cu totii pe cantat in cor mai ceva ca pustii din Oliver Twist. Prima data cand am asistat la un astfel de interludiu muzical nu stiam daca sa rad sau sa dau bir cu fugitii. Insa colegii au binevoit sa imi explice ca muzica e un soi de refulare in acest program de educare intensiva. Ca de altfel si scobitul nasului. Prin urmare, am invatat sa tolerez ambele forme de “exprimare”.
Nu l-am intalnit inca pe batranul intelept care seamana cu Confucius si incep sa ma indoiesc ca ma va gasi, cu programul pe care il am. In schimb am intalnit un tanar instructor de taekwondo, vorbitor de limba engleza, care isi imparte intelepciunea cinci ore pe saptamana contra unui pret rezonabil. In afara incapatanarii cu care insista sa ma invete coreeana in timp ce ma cotonogeste, i-a intrat in cap ca ma poate scoate campion de centura neagra in numai cinci luni. Desi in decursul ultimelor doua luni m-am deprins cat de cat cu viata spartana, de cate ori ma intorc de la antrenamente simt cum acidul lactic imi zburda de-a lungul si de-a latul tesutului muscular. Abia daca ma pot rasuci noaptea in pat de durere. Insa imaginile unei Catrinel-karatista spargand caramizi cu muchia palmei mai ceva ca Linda ma inveselesc si ma ambitioneaza.
Ca si abilitatea mea atletica, nuantele transformarii mele psihice sunt abia la inceput. Insa in decursul acestor prime doua luni ceva in mine s-a schimbat. Poate ca debusolarea si curiozitatea declanseaza o reactivare a bucuriei pe care am uitat-o in tarile in care am trait pana acum. Poate ca a fi singura oaie satena intre oi negre reprezinta un soi de ascetism asemenea celui pe care il cautam. Sau poate ca manifestarile caraghioase ale concetatenilor mei m-au binedispus suficient incat sa invat a face haz de necaz. Oricare ar fi raspunsul, de bunaseama ca imi apartine mie, si nu batranului pe care nu il mai caut.
|
Catrinel Ionescu 5/6/2006 |
Contact: |
|
|
