Iuliu Maniu a fost omul secolului XX
"Dictatura este si a lui Hitler si a lui Mussolini si a lui Stalin. Nu accept nici una din ele si voi lupta contra tuturor... Nu accept insa metoda comunismului, sunt contra nu numai a lor, ci si a social-democratilor, caci eu sunt numai nationalist. Dar intr-un sistem nationalist-democrat, pentru care militez eu, se poate colabora cu social-democratii si chiar cu comunistii". (Iuliu Maniu - 1938)
Acum 130 de ani, la 8 ianuarie 1873, undeva intr-un sat din Transilvania (Badacini - Salaj), se nastea Iuliu Maniu, presedinte al Partidului National Roman din Transilvania, apoi al Partidului National Taranesc, prim-ministru al Guvernului Romaniei in mai multe randuri, in perioada interbelica, opozant al regimului comunist instaurat de sovietici dupa 1944. Soarta lui avea sa urmeze indeaproape destinul romanilor din Transilvania, iar mai tarziu a tuturor romanilor, sacrificandu-si viata pentru poporul pe care l-a iubit si nu l-a tradat. A murit acum 50 de ani, intr-o celula de pe palierul doi din inchisoarea de la Sighet. Preotul greco-catolic Alexandru Todea (viitorul mitropolit si cardinal al Bisericii Romane Unite) in amintirile lui spunea cu ceva ani in urma ca, fiind inchis si el la penitenciarul din Sighet in aceeasi perioada, i-a dat binecuvantarea si ultima dezlegare lui Iuliu Maniu, prin gaura cheii de la celula. Batran si bolnav, Iuliu Maniu, ajuns la varsta venerabila de 80 de ani, a murit pe 6 martie 1953, mormantul lui fiind undeva pe un camp de pe malul Tisei, necunoscut de nimeni. Trupul lui a fost ingropat la repezeala, in timpul noptii, intr-un loc din afara orasului Sighet, un fel de "no man's land", unde erau adusi toti cei care mureau in penitenciar. (Daniel SåRBU)
Ziarul ZIUA de Ardeal, ca un pios omagiu adus eminentului om politic roman din Transilvania, aduce sub ochii cititorilor un fragment elocvent, aparut anul trecut in paginile hebadomadarului aradean Occident, sub semnatura lui Dimitrie Stoi, unde se contureaza portretul si caracterul lui Iuliu Maniu - un om cu coloana vertebrala si un adevarat patriot. Textul reinvie momente din acea perioada efervescenta, poate prea putin cunoscuta cu adevarat de la inceputul secolului XX, marcata de primul razboi mondial, in urma caruia Transilvania ajunge sa fie parte integranta din Regatul Romaniei. Iuliu Maniu a fost intr-adevar un spirit nobil care a facut ceva pentru neamul sau si pentru posteritate. Ramane ca cei care ii urmeaza sa se ridice la nivelul lui, pentru a-i pastra vie memoria si jertfa.
"In urma Memorandum-ului si a procesului ce a urmat, prin valva starnita, printr-o ordonanta a Ministerului de Interne, in 1895, se interzicea Partidul National Roman. Prin acest act se incerca "decapitarea" miscarii nationale a romanilor, dar nu numai. In acest context se produc, totusi, unele perturbatii accentuandu-se contradictiile privind "activismul" si/sau "pasivismul" ca modalitate de abordare a politicii PNR. Presa de limba romana, din provinciile apartinatoare Ungariei, reflecta dar si urmeaza aceste doua curente. Iuliu Maniu, devenit un proeminent politician, a fost adoptat de catre Ion Ratiu ca si consilier juridic, dar si politic. Deoarece manevrele de represiune budapestane se accentuau chiar si presedintele PNR, sub influenta tanarului sau consilier si nepot prin alianta, incepe sa se gandeasca tot mai mult la virarea spre tactica activista. Din pacate, asa cum am aratat in articolul despre familia Ratiu de Nadlac, acesta inceteaza din viata si preia conducerea George Pop de Basesti. Adeptii tacticii "activiste" castiga tot mai mult teren. Iuliu Maniu, alaturi - dar in frunte - de altii mai tineri, ca Vasile Goldis, Alexandru Vaida-Voevod si, nu in ultimul rand, de §tefan Cicio-Pop, se impune pregnant in conducerea miscarii nationale.
Inceput de secol in Transilvania
Anul 1905 se pare ca devine un jalon in activitatea politica a romanilor din Austro-Ungaria. Aurel C. Popovici care a stat cativa ani buni la Bucuresti, sub influenta politicienilor de acolo ce erau grupati in jurul regelui Carol I, devine un filo-habsburg, mai ales ca si el vedea in Rusia un mare pericol pentru romani, dar nu numai. In 1905, la Viena, isi lanseaza o carte care expunea, cu argumente, ideea unei mari confederatii austriece. La lansare, printre altii, invita si elementele cele mai tinere ca Vaida-Voevod si Teodor Mihali. De unde aceasta influenta? In ziua de 19 octombrie 1883, la Viena, se semneaza, in cel mai strict secret, Tratatul de alianta romano - austro - ungar. In aceeasi zi adera la acesta si Germania. La Sinaia, in ziua de 18 septembrie 1895, se semneaza protocolul privind prelungirea Tratatului secret din 1883. A doua zi, imparatul Franz Josef semneaza deja actul de gratiere a memorandistilor. La Bucuresti - sarim peste ani - in ziua de 5 februarie 1913, in acelasi strict secret, se semneaza Tratatul de prelungire a celui anterior. La acesta, deoarece pe plan extern lucrurile se complicau, adera si Germania, opt zile mai tarziu. Revenim la anul 1905, cand se deschide campania electorala pentru alegeri in Dieta de la Budapesta. Conferinta PNR din 10 ianuarie 1905, de la Sibiu, hotaraste abandonarea completa a "pasivismului". In aceasta conjunctura, Iuliu Maniu, alaturi de Aurel Vlad, Nicolae Comsa si Al. Vaida, ajunge in fruntea organizatiei ce avea menirea sa elaboreze un nou program si statut al PNR. Autoritatile au fost luate prin surprindere si au actionat prompt si chiar dur. Rezultatul a fost relativ modest fiind alesi doar opt deputati: Nicolae Comsa, la Cristian; Vasile Damian, la Baia de Cris; Teodor Mihali, la Ileanda; Aurel Novac, la Sasca; §tefan Cicio-Pop, la §iria; Ioan Rusu-§irianu, la Chisineu; Ioan Suciu, la Ineu; Aurel Vlad, la Orastie. Fiindca romanii "si-au scos capul", partidul kossuthist ultranationalist obstructioneaza formarea Dietei si, in consecinta, se convoaca noi alegeri in 1906. De data aceasta fruntasii romani se mobilizeaza si mai mult si reusesc sa ajunga in Dieta nu mai putin de 17 reprezentanti ai romanilor. Se pare ca si de data aceasta istoria a dovedit ca orice extremism are efect de bumerang. De o asemenea dovada a istoriei trebuie sa tina cont si partidele extremiste, atat de la noi, cat si de aiurea. Iuliu Maniu, impreuna cu deputatii romani, iau initiativa - si reusesc - de a se constitui, impreuna cu sarbii si slovacii, un "Club al nationalitatilor". Maniu stabilise relatii si cu fruntasii evreilor in vederea armonizarii intr-o lupta comuna pentru apararea identitatii nationale. Deoarece legislatia nu permitea existenta unor partide pe criterii etnice, Iuliu Maniu impreuna cu ceilalti hotarasc ca PNR sa se transforme intr-o sectie a acestui club, sub conducerea lui Teodor Mihali. Efectul de bumerang de care am vorbit mai inainte l-au avut in vedere si politicienii de la Budapesta si, astfel, se pun bazele unui partid mult mai moderat, cel putin ca doctrina, si la alegerile din 1910 PNR reuseste sa-si trimita doar cinci reprezentanti in Dieta. Declansarea Primului Razboi Balcanic, cat si a celui de al doilea mondial, pune pe ganduri pe guvernantii de la Budapesta in ce priveste rezolvarea problemei nationalitatilor. Inca din 1905, in urma esecului in alegerile pentru Dieta, Iuliu Maniu a gandit, sub influenta lui A. C. Popovici, o reorientare politica avand la baza conceptia dinastica pro-habsburgica, dar si o intransigenta nationala. La Viena, principele mostenitor Francisc Ferdinand devenise un ardent sustinator al conceptului de federalizare a Imperiului. Fruntasii romani il si contacteaza si poarta discutii cu el. Politicienii de la Bucuresti, dar si regele Carol I il sustin, ba chiar il incurajeaza fiindca aveau o orientare spre Puterile Centrale.
Sublocotenent in armata imperiala
Cum intransigentul Iuliu Maniu era in fruntea celor care nu acceptau concesiile partial facute de guvernul Tisza, in cursul lunii mai 1915 este recrutat la Aiud. Aceasta incorporare - nu i s-a luat in considerare functia de jurist-consult al Mitropoliei Roman Unite din Blaj - a fost o razbunare a guvernantilor deoarece, asa cum a scris Octavian Goga, "nimeni nu i-a putut smulge o singura declaratie de loialitate si nimeni n-a fost in stare sa-l urneasca in nici o parte, sa devina propagandistul unei apropieri de dusmanul nostru de veacuri". Apostol Stan ne spune ca "Maniu a fost trimis la o §coala de ofiteri de rezerva a regimentului 36 Artilerie din Ungaria". La 12 iunie 1915, potrivit lui Marghiloman, era soldat. Printr-o instructie rapida devenea sublocotenent. In prag de a fi trimis pe front, amicii lui incercasera sa determine Budapesta - prin intermediul Vienei - sa respecte legea, exceptandu-l de o asemenea obligatie. Maniu a refuzat orice interventie, preferand "sa moara in transee" decat sa ceara protectia guvernului. A plecat pe front, dar nu inainte de a-i pretinde lui George Pop de Basesti, presedintele PNR, "sa nu accepte nici o declaratie de adeziune la razboi". Dupa putin timp petrecut in Galitia, pe frontul rusesc, ajunge pe frontul sudic, in Tirol, ca ofiter in armata austro-maghiara, facand parte din regimentul 26. Viata pe frontul italian, dupa cum reiese din corespondenta sa, nu a fost usoara. Incerca sa se tina la curent, pe cat era posibil, cu evenimentele, prin putinele periodice care ajungeau in prima linie. In permisiile pe care le primea ii contacta pe cei care aveau aceeasi doctrina. Este aproape sigur, deoarece era "capul rautatilor" din punctul de vedere al celor de la putere, ca era strict supravegheat si, printr-o telegrama, aceste permisii ii erau scurtate. Euforia primelor succese cu adevarat rasunatoare ale Puterilor Centrale a tot scazut pana s-a ajuns la dezastru. In vara anului 1918, in contextul infrangerilor suferite de armata Austro-Ungariei pe frontul din Italia, Iuliu Maniu "dezerteaza" si ia directia spre Arad, unde se reunise conducerea PNR, si unde tripleta Vasile Goldis, §tefan Cicio-Pop si Alexandru Vaida-Voevod - devenise proeminenta. Aici a primit, de fapt s-a angajat, misiunea de a reprezenta Afacerile externe si militare ale romanilor din Ungaria. Cu aceste insarcinari pleaca la Viena unde, pe fondul prabusirii "bicefale", era un adevarat haos: politia si armata scapasera situatia de sub control. "Dezertorul" Maniu - acesta ii era statutul oficial - se prezinta direct la Ministerul de Razboi unde, cu multa dezinvoltura si demnitate, se recomanda ca reprezentant al poporului roman. A cerut si i s-a pus la dispozitie aripa stanga a Ministerului de Razboi unde si-a instalat grefa, senatul militar si serviciile armatei, iar pentru militari si ofiteri cazarmile "Ferdinand" si "Carol". In schimb s-a angajat sa restabileasca ordinea in Viena, pe fondul dezordinii grevei generale din luna august care a declansat un adevarat val de agresiuni, furturi, violuri si talharii. Pornind de la Regimentul Orastie care avea in componenta - la un efectiv de 5.000 de oameni 85% romani - a procedat la organizarea unei adevarate armate nationale, pentru Transilvania si partile ungurene, ce cuprindea un efectiv de 60 de mii de combatanti - dupa altii chiar 120 de mii - pe seama tuturor militarilor ce afluiau spre capitala Austriei, dar nu numai. Iuliu Maniu era, de facto, un adevarat ministru de razboi. A reusit in scurt timp sa stabileasca ordinea in Viena, ba chiar sa sara si in ajutorul orasului Praga. In capitala Cehiei a reusit, dupa aceleasi structuri, sa organizeze o puternica unitate militara compusa din soldatii romani componenti ai fostelor regimente din Cluj, Brasov si Oradea. Unitatea militara romana de la Praga - 1.000 de ostasi, din care 20 erau ofiteri si 80 subofiteri - a asigurat ordinea pentru formarea si activitatea Consiliului National Cehoslovac. Maniu era in permanent contact cu CNR alcatuit la Arad si conlucra cu acesta conform unei depline unitati. Intre timp se formase in Ungaria un nou guvern sub presedintia lui Mihaly Karoly. In urma contactelor acestuia cu CNR s-au organizat la Arad, pentru data de 13 noiembrie 1918, renumitele tratative. Guvernul Karoly l-a numit, ca sef al delegatiei pe Oszkar Jaszi. Din partea romana faceau parte Stefan Cicio-Pop. Ghita Crisan, Vasile Goldis, Ioan Erdely ca reprezentanti ai PNR, iar din partea socialistilor Ioan Flueras, Iosif Jumanca si Enea Grapini. Jaszi a venit cu o propunere ademenitoare privind crearea unei Ungarii - avand in vedere principiul wilsonian al nationalitatilor - de tip confederativ elvetian, cu o conducere centrala tot la Budapesta. Unii dintre romanii prezenti la tratative - in orice caz nu §tefan Cicio-Pop care era foarte ferm - erau oscilanti, chiar dispusi la concesii: Vasile Goldis si Al. Vaida. Iuliu Maniu care intarziase o zi, fiind retinut la Budapesta pentru alte contacte utile cauzei romanilor, cand a ajuns a luat, in final, o atitudine ferma si categorica: "Vrem independenta totala!". A fost atat de transant deoarece - indiferent de evocarea principiului wilsonian si a argumentelor, unele nefiind lipsite de realism - a vazut in propunerea delegatiei maghiare acelasi ungaro-centrism al lui Tisza. S-au mai incercat negocieri, dar tratativele, oricum, au esuat.
Momentul "Alba Iulia"
CNR si-a vazut linistit de treaba si - iar sunt obligat sa trec peste "detalii importante, semnificative" - a convocat Marea Adunare de la Alba Iulia. Iuliu Maniu a participat la acest act memorabil pentru romani "legitimandu-se" cu Credintionalul romanilor din cercul Vintul de Jos, fieful sau electoral ca deputat in Dieta de la Budapesta. Rezolutia adoptata in ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia a fost un act ce reflecta dezideratele romanilor din Transilvania si Partile Ungurene, dar si spiritul de dreptate si echitate. In ziua de 12 decembrie 1918 o delegatie alcatuita din cinci personalitati pleaca, seara, spre Bucuresti pentru a aduce la cunostinta regelui Ferdinand si guvernului Romaniei actul Unirii savarsit la Alba Iulia. Conducatorul delegatiei a fost Vasile Goldis, insotit de episcopii Miron Cristea si Iuliu Hossu, de Alexandru Vaida-Voievod, Caius Brediceanu si Mihai Popovici.
Alba Iulia nu-i ca Bucurestiul
Marele om politic Iuliu Maniu - caci se impusese ca atare - s-a dovedit a avea o coloana vertebrala dreapta; nu a avut-o nici incovoiata in fata fiindca nu a facut sluj in fata nimanui, dar niciodata pe spate deoarece a fost modest, lipsit de cea mai mica aroganta sau infatuare. Desi avea pozitia care o avea, de merite sa nu mai vorbim, la Alba Iulia - ca o dovada a celor spuse mai sus - nu s-a sfiit sa fie si in postura de "porta-voce", printre atatia altii, la una din tribunele plasate in multimea participanta, ca sa fie auzite cuvintele vorbitorilor de la "tribuna principala". La Alba Iulia s-a ales un fel de parlament numit Marele Sfat National. Acesta, la randul sau, pentru a conduce treburile provinciilor din fosta Austro-Ungarie, a ales un guvern provizoriu - Consiliul Dirigent, cu resedinta la Sibiu - format din 15 membri, ca presedinte avandu-l pe Iuliu Maniu. Numirea acestuia ca si conducator al guvernului provizoriu, pe langa faptul ca se dovedise un bun organizator, mai era si un monarhist convins, fapt ce facea o buna impresie la Bucuresti. Ba, mai mult, fiind un reprezentant al curentului moderat din PNR era garantul introducerii justitiei si democratismului ce convenea social-democratilor, dar si popoarelor conlocuitoare. Pe langa toate acestea era bine vazut la Berlin si Viena, unde se stia ca cochetase cu o "Confederatie a Statelor Dunarene" sau "Confederatia Austriei Mari". Viena il mai simpatiza si pentru faptul ca in vara anului 1918 a stabilit ordinea si legalitatea, in doar doua luni, in locul haosului si anarhiei de care a fost cuprinsa, iar cehoslovacii ii erau recunoscatori deoarece, prin masurile luate de el, la Praga s-a reusit constituirea si activitatea Consiliului National Cehoslovac. Maniu trecea si ca un bun enorias al Bisericii catolice de rit rasaritean (greco-catolice), fapt ce nu era neglijat de statele Europei apusene de religie catolica. Toate aceste aspecte erau de bun augur in vederea hotararilor ce urmau sa se ia la Conferinta de Pace. Din Consiliul Dirigent au mai facut parte Stefan Cicio-Pop, Vasile Goldis, Alexandru Vaida-Voevod, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazar, Emil Hatiegan, Victor Bontescu, Romul Boila, Ioan Fluieras, Iosif Jumanca, Vasile Lucaciu, Valeriu Braniste si Octavian Goga. Erau, deci, zece membri PNR, trei independenti si doi membri PSD din Transilvania si Banat, o componenta foarte echilibrata si reprezentativa. Grijile Consiliului Dirigent erau multiple. Foarte multi dintre cei care ocupasera functii administrative - circa 80% - au dezertat, pur si simplu - sau nu au vrut sa depuna juramantul fata de acest guvern provizoriu. Iuliu Maniu a facut un calduros apel catre intelectualitatea romana din provinciile ce se aflau in subordine pentru a ocupa functiile vacante spre a se trece fara convulsii la o noua administratie, cu atat mai mult cu cat se impunea folosirea limbii romane, acolo unde era cazul conform "Rezolutiunii" de la Alba Iulia. Au raspuns acestui apel 420 de preoti, 180 de medici si 600 de avocati. In paralel, presedintele Consiliului Dirigent, adeptul unui autentic democratism - nu in vorbe, ci in fapte - in februarie 1919 decisese, in ce priveste minoritatile nationale, ca sa beneficieze de o lege adoptata in Ungaria inca in 1868, dar neaplicata. In virtutea acestei legi, in comitatele unde minoritatile detineau o cincime din ponderea populatiei, sa se aplice principiul ca "fiecare sa fie administrat si judecat in limba proprie". Ba mai mult, li se permitea maghiarilor si secuilor, de exemplu, sa-si cante imnul lor chiar si in public, desi statul habsburgic recursese la inchisoare pentru a-i descuraja pe romani de la asemenea manifestari. Maniu a avut o grija deosebita pentru a pastra ordinea, cu atat mai mult cu cat aparusera manifestari anarhice, chiar teroriste. Folosindu-se de generalul-baron Boeriu s-a convocat corpul de voluntari ardeleni - in ianuarie 1919 - si, apoi, in februarie a aceluiasi an, trei contingente de recruti. Intr-un apel adresat acestora li s-a spus, printre altele: "Nu frica de pedeapsa sa va aduca la implinirea ordinului de chemare, ci mandria constienta ca indepliniti o sfanta datorie fata de pamantul nostru liberat". Dupa cum chiar si observatorii straini au remarcat, in Consiliul Dirigent, privind perspectiva integrarii noilor provincii in viitoarea Romanie, parerile erau diferite. Prima grupare sustinea necesitatea unei autonomii "cat mai mari posibile", iar cea de a doua preconiza "totala contopire". Guvernantii de la Bucuresti - majoritatea covarsitoare politicianisti de orientare balcanica, nici nu se putea altfel - de teama sa nu le scape "pomana" noilor provincii datorita primei orientari se vor grabi, asa cum vom vedea, sa desfiinteze prematur Consiliul Dirigent. Ca traiau cu "aceasta frica-n san" ne-o dovedeste si tendinta de acaparare, pe cat posibil, a intregii delegatii prezente la Conferinta de Pace de la Paris. Iuliu Maniu si-a dat seama de aceasta manevra si, cu intransigenta sa, a reusit sa-si impuna punctul sau de vedere in ce priveste reprezentarea provinciilor romanesti din fosta Austro-Ungarie. Bucurestenii nu-i vor uita aceasta atitudine.
Diplomat innascut
Iuliu Maniu a reusit si datorita realismului delegatiilor marilor puteri, care insistau ca la Conferinta sa fie prezenti delegati care cunosc specificul "provinciilor alipite" la nivel de experti, nu doar in calitate de politicieni cu cunostinte generale, daca le aveau si pe acestea. Dintre personalitatile mai cunoscute ce faceau parte din "delegatia ardelenilor" ii enumeram pe Al. Vaida-Voevod, Ionel Mocioni, Caius Brediceanu, capitanul Pilat, Mihai §erban, Gr. Crisan, Ion Grigore sau ing. Lazar. Consecvent cu sine insusi, cu democratismul sau, presedintele "guvernului provizoriu" trimite, in calitate de observatori, pe social-democratii doamna Lemenyi si Fluieras. "Delegatia ardeleana" avea de luptat nu numai cu cei care ne erau potrivnici, ci chiar si cu reprezentantii din Vechea Romanie. Iata ce scrie Apostol Stan cu privire la acest aspect: "Ajunsi la Paris, delegatia condusa de Ionel Bratianu, reprezentantii Consiliului Dirigent constatau cu surprindere o deosebire radicala, uneori antinomica intre ei si ceilalti membri. Maniu a aflat ca sistemul unei munci pe domenii era necunoscut de "fratii nostri din Regat". Cauza era determinata nu numai de "fire", ci indeosebi de "toate institutiile lor pseudo-liberale" manevrate de sefi cu conduita de "oligarhii balcanice". Acestia aveau o mentalitate greu de acceptat pentru niste romani de peste Carpati, crescuti la scoala unui liberalism transant. Ionel Bratianu insusi - afla Maniu de la Vaida - era "neincrezator obisnuit cu bizantinismul pe care sa-l invinga in tara, incat si la Paris, in relatiile cu ardelenii, nu se putea debarasa de "tacticile" care chiar lui "i-au devenit a doua natura". Datorita acestei deformari de mentalitate, ardelenii erau tratati fara deferenta, intrucat Ionel Bratianu insusi, ca si alti sefi de partide, erau obisnuiti sa faca politica "numai cu servitorii...". Ca urmare, marginalizati si tratati ca a cincea roata la caruta, reprezentantii Consiliului Dirigent din delegatie protestasera amenintand cu abandonarea misiunii". Cam acestea erau auspiciile sub care urma sa se desfasoare "conlucrarea" intre politicienii de pe cele doua versante ale Carpatilor. La 23 februarie 1919 survine decesul lui George Pop de Basesti, presedintele PNR si, in urma acestui eveniment care i-a indoliat pe romanii transilvaneni, Iuliu Maniu preia conducerea acestei formatiuni politico-etnice cu incepere din ziua de 9 august a aceluiasi an. Pentru ca sediul central sa fie cat mai in mijlocul provinciilor romanesti, noul presedinte il muta de la Sibiu la Cluj. La alegerea acestui oras a contribuit si faptul ca "metropola" ardeleana era deja un nod de cale ferata a unei dense retele construita de catre MAV (intreprinderea de cai ferate a statului maghiar).
|
Dr. Vasile Trifu 1/17/2003 |
Contact: |
|
|
