Prin sitat vremii - Talentul
Cand aud pe cate cineva zicandu-mi: “ai talent”, ma duce gandul la acea parte a scrierilor pe care cititorul nu o vede. Pana sa dau nastere unei povestiri, de multe ori simt ca “talentul” joaca tontoroiul pe masa mea de scris.
Ma asez cu mare pofta sa dau fiinta unei idei care ma urmareste de catva timp si cu ea palpaind pe creier, ma straduiesc sa o tin bine in chingi ca pe un cal naravas, s-o strunesc, s-o domolesc, si lustruita s-o asez frumos pe hartie. Dar “talentul”, numit si “inspiratie” nu imi da tarcoale. Ma cuprinde spaima si ma feresc cat pot de ea. Stiu ca spaima blocheaza. Degeaba! Simt ca ma dau la fund. Imi sare tandara pe mine zicandu-mi: “Nu sunt buna de nimic!” Ideea nu-mi da pace si ca un sarpe imi sasaie prin cap. Imi prefir degetele prin par si respir adanc. Imi fixez privirile pe ecranul amintirilor, in locul unde traiesc visele manate de lumina, in strafundul gandurilor, intamplarilor, impresiilor de viata ca sa le leg cu noua idee care imi zbarnie creierul. Astept. Nu se incheaga povestirea. Stau pierduta ca un obiect pe care nu il cauta nimeni. Ma concentrez mai adanc asupra celor ce vreau sa spun si asupra celor ce mi-au trecut pe dinaintea ochilor ca sa le cern prin sita vremii si sa le leg intr-un manunchi frumos. Timpul mi se pare ca se deruleaza prea repede manat de o rotita nevazuta si imi joaca feste puterii de a privi imagini devalmasindu-le si indepartandu-le, inecandu-le in uitare sau dandu-le alt contur. Imi vine sa strig: “unde esti talentule, ca sa imi potrivesti mana pentru a astearne acea scriere care sa intoarca singura foaia cititorului si sa-i puna ochelarii pe nas? Unde esti talentule, ca sa ma faci sa scriu o povestire ce ar semana cu imaginea unei balerine surprinsa la jumatatea miscarii si cere sa fie continuata in mintea privitorului? De ce nu vii sa imi spui cum sa scriu acea propozitie terminata doar cu virgula si cititorul sa o continue? De ca nu esti prezent ca sa-mi dai inspiratia pentru o scriere cu o tesatura bine batuta in itele ei si a carei lectura sa dea delicii in surdina lipsite de disonante, ca vraja unui descantec?”
Renunt pentru un timp. Degeaba ma ocup de alte treburi prin casa, ideea parca da in clocot pe creier. Revin si iarasi ratacesc prin zig-zagurile de imagini. Imi ciulesc urechile, poate susura sau licare vreo solutie cum sa imi imbrac gandul care ma-mboldeste mereu. Cand mi se pare ca intrezaresc ceva, imaginile imi vin parca virusate.
De la o vreme, pe canaveaua unor intamplari, incep sa zbenguie si sa se inchege niste idei, iar mai apoi, chiar sa prinda ceva culoare. Dar ideile sunt fluide, curg si nu stiu pe unde se ascund. Incerc iar sa le gabuiesc. Dau sa le prind si-mi scapa printre degete. Ma pregatesc pentru o lupta ca pe ringul de box. Dau un pumn ca sa dobor adversarul. Lovitura se duce in gol. Ma prinde naduful. Astept prezenta “talentului”. Nu vine. Mi se pare ca sunt o domnisoara batrana care asteapta sa apara logodnicul mult visat care nu mai vine niciodata.
Urmeaza un joc de umbre si lumini, parca un joc al ielelor dintr-un loc unde se intalnesc ideile cu sentimentele. Din jocul lor incep apoi sa mi se nazaresca vreo cateva mai luminate. Seamana cu niste petice cu forme si culori diferite. Nu se brodesc marginile, uneori se interfereaza, alteori raman locuri goale. Incep sa le mai potrivesc, sa le mai ajustez ca sa le pot insaila. Completez golurile cu o tesatura care sa se potriveasca cu celelate petice. Si treptat imaginile incep sa prinda contur si sa aiba sens. Mi se rupe ata sau petecul? Incerc iarasi. Iarasi masor, cos, descos, privesc de aproape, de la distanta... Incep sa prind curaj si curajul se cupleaza cu imaginatia. Ma bucur de legaturile bune, de noutatile modelului, uneori surpriza chiar si pentru mine. Contururile se modifica continuu si treptat crampeiele mele de viata se incheaga, incep sa murmure si sa fosneasca in noua lor lume. “Ah, zic, asta cautam!” Treptat cobor in adancimile mai limpezi ale ale gandurilor, mai spre esenta. Acum urmeaza etapa in care sunt absorbita cu totul si ma rup de prezent. Recitesc si descopar idei inghiontite ori asezate pe un teren lunecos, nedeterminat, ca cel aflat intre namol si nisip. Dau tranta ca sa imi slefuiesc ideile si sa nu obturez poteca spre lectura placuta a cititorului. Imi ascut mintea si verific daca e clar acel “ceva” ce am vrut sa spun cititorului. Iau apoi ceva distanta, incercand sa o privesc cu detasare, cum ar citi-o altcineva. Incep apoi sa o scurtez, ca si cand cineva m-ar goni din urma. Si iarasi incerc alunecari mai in strafunduri, in structura fiintelor, a lucrurilor, a lumii. Ma perpelesc macar sa-mi fie ideile clare, cat se poate de logic si de riguros articulate, fiindca este greu sa fii intotdeauna scaparator, inteligent si cu subtilitate.
Las apoi materialul la “dospit” cateva zile, in timp ce creierul inca mai “rumega” unele idei. Cand revin, incep sa privesc oarecum cu alti ochi, si iarasi incepe munca de limpezire a apelor, caci a scrie, inseamna o activitate intensa in care se imbina posibilitatile si probabilitatile cu care te infrunti in viata.
Treptat, aceasta lume noua de ganduri, convingeri, sentimente si idei care a prins viata din condeiul tau cu atata naduf, fie ca vrei sau nu, ea vorbeste si despre autorul ei si il reprezinta, dar nu iti vorbeste nimic despre truda cu care a luat nastere.
Si cand am pus punct povestirii, imi zic in sine ca tot “aia” este ce ziceam chiar din anii adolescentei: “talentul este 1% inspiratie si 99% transpiratie,” zica cine ce-o zice.
|
Elena Buica/Pickering 3/21/2006 |
Contact: |
|
|
