Efectul diadic
Pe bune, la sincer vorbind, e cineva printre noi care să nu fi făcut măcar o dată în viată o gafă de tip confesiune indiscretă, amarnic regretată, care poate chiar din clipa de fată ne-a plecat din gură?
A gresi e omeneste si nu-i chip să ne înghitim vorbele înapoi pretinzând că nu ne miroase gura, desi e evident că am mâncat usturoi cu grămada. Nu ne rămâne decât să dăm în continuare ochii cu colegul de liceu care stie - de când cu bairamul de pomină de la majorat - că avem un punct erogen în stanga claviculei, cu vecina de birou căreia i-am mărturisit în pauza de masă că nu-l suportăm pe sef din cauză că seamănă leit cu unchiul care tot încerca să ne bage mâna pe sub fustă. Sau cu prietena căreia i-am soptit la un pahar de vin că-l suspectăm pe propriul cumnat de homosexualitate pentru că e etern single si preferă parfumurile dulci (i-auzi tu, soro!).
Ce ne facem, după ce ne-a plecat porumbelul din gură? Primul impuls, după o noapte nedormită în care ne-am reprosat într-una blestemata clipă de slăbiciune, e să punem mâna pe telefon si să vorbim deschis cu receptionerul spovedaniei, cerându-i scuze si rugându-l să-si reseteze memoria pe zero, dacă se poate.
Fals! Nimic mai rău decât să-i trezim iar curiozitatea. Dacă după prima indiscretie, gafa mai avea cât de cât sansa să treacă neobservată, la a doua pomenire intră în functiune dictonul „repetitio est mater studiorum” si nu facem altceva decât să o fixăm definitiv în memoria interlocutorului atent. Exceptie face, bineinteles, cazul în care vrem deliberat să difuzăm o stire. Atunci facem ca tata - fost director de scoală - care, în loc să convoace o sedintă cu punerea în temă a cadrelor didactice, îi soptea în treacăt informatia Doamnei de Serviciu, cu rugămintea s-o tină în secret... Metoda e beton garantat!
Revenind la muscătoarea senzatie de regret, eu una prefer să evit să mai aduc în discutie tema nedorită, oricât de greu mi-ar cădea. Rămâne desigur certitudinea amară că de aici înainte, ori de câte ori mă voi vedea cu persoana initiată în secretele mele intime, ea mă va privi cumva, altfel. Căci, să nu ne facem iluzii, în nouăzeci si nouă la sută din cazuri, amănuntul picant scăpat de noi nu va fi uitat.
Vă garantez eu că, ori de câte ori mă văd cu amica mea din Berlin, nu-mi iese din cap iadul prin care trece începând cu vârsta de nouă ani, de când, jucându-se cu cordonul perdelei, fratele ei geamăn s-a spânzurat în camera alaturată, fără ca ea să fi băgat măcar de seamă. Mă trec si-acum fiorii si, ajunsă la punctul ăsta, mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine pentru toată lumea să nu fiu cunoscut si eu detaliul tragic din trecut. Pun pariu că si ea se întreabă ce-a îmboldit-o să-mi deconspire episodul nefast. Să fi fost nevoia de consolare („lasă că nu esti tu de vină”) sau intentia de a-mi trezi interesul („uite, eu sunt din occident, dar am trăit si eu ceva cutremurător”)? Sau poate un fel de scuză („poate că uneori îti par stranie, dar explicatia purtării mele e simplă”). Dacă n-o fi fost doar un pahar de vin prea mult. Sau poate că am spus eu ceva care i s-a părut suficient de intim încât să-mi returneze în plan emotional cu o piesă echivalentă ca încărcătură? Nu glumesc, atare „schimb de emotii”, chiar dacă sună ca un negot pragmatic, e un fapt recunoscut care stă la baza relatiilor dintre noi. Ba mai mult, schimbul poartă chiar si un nume stiintific: efectul diadic. Explicatia profană e cam în genul „eu mă destăinui tie cam atât cât tu mie”. Nici mai mult nici mai putin. Tu tii distantă, eu rămân rece. Tu tii aproape, eu mă destăinui. As simple as that.
Dezvăluind un mic secret trezesti încrederea celuilalt si el se simte obligat, la rândul lui, să te initieze în ceva pretios. Efectul diadic. Din păcate se poate transforma si într-o spitală necontrolată.
Dar până unde e bine să vorbim si de unde începem să tăcem? Cine ne spune cum să nu fim distanti si reci, dar nici agasanti si dezgustător de indiscreti? Pe mine chiar nu mă interesează ritmul digestiei vecinei mele, dar dacă ea aduce mereu vorba de „numeroasele ei sedinte zilnice pe tron”, eu ce să mai zic? Probabil că ar trebui să schimb doar politicos subiectul discutiei, în loc să mă prefac interesată. Ar trebui să pun accentul sincer la locul corect în exclamatia „nu mai spune!” Ar trebui.
Am crescut într-o lume în care, din multiple motive, tăcerea era de aur. Pe fondul unei familii de tărani exagerat de pudici, altoită cu o generatie de tineri intelectuali exaltati si idealisti, fortat cultivată într-un sistem comunist în care limba slobodă avea nemăsurata putere de a marginaliza sau chiar de a condamna la muncă silnică. În mod paradoxal, până si membrii de partid pretuiau discretia, ca un fel de garant al seriozitătii, cel putin asa reise din piesele de teatru cu eroi ai muncii socialiste, semnate de agreatul pe atunci al puterii, Aurel Baranga. În fapt, cred că tăcerea mai degrabă le venea în întâmpinare la acoperirea micilor măgării si nepotisme cotidiene pe care le practicau la scară largă.
Mă rog, indiferent de motive, cert este că în materie de comunicativitate, fiecare cetatean din Est trăieste un soc la primul contact cu Vestul. Eu una am rămas cu gura căscată când, la primul seminar din Viena, în pauzele de tigară se discuta despre boli, comportament sexual usor deviant, bolnavi psihici în familie si experimente cu droguri. Bineinteles că am îmbrătisat instantaneu marea „libertate a cuvântului” si am profitat de climatul interuman deschis pentru a prelucra în grup cât mai multe din traumele absurde ascunse până atunci în colturi secrete din străfundul sufletului. Abia acum aflu că valul „grupurilor de discutii pe roluri” care a caracteriziat ultimii treizeci de ani e o reflectie a experientei traumatizante a războiului din Vietnam, care a provocat ideea generală că trebuie să scuipăm cumva afară răul din noi supunându-l discutiei, ca să nu-i dăm ocazia să ne asfixieze din interior.
Între timp nu se mai crede în purificarea prin „supradoză”. Se adevereste iar o vorbă din bătrâni: „dacă lăsăm lucrurile în pace, câteodată ele se mai si uită”.
Între timp, moda stripteasului emotional bate în retragere, chiar dacă din punct de vedere istoric Vietnamului i s-a clonat Irakul ca rupt din coastă. Nu se mai poartă chiar în prima linie spălatul rufelor în public. Doar în a doua. Spre usurarea noastră, a celor din grupul marginalizat al „celor care nu cuvântă”, nu mai esti privit ca un ŕ-social dacă te tii retras si cultivi reînviatele regului ale discretiei politicoase.
Bineinteles, pentru început doar în cercurile initiate se face simtit noul trend. Cu alte cuvinte, când întârziem la un dineu, nu mai trezim simpatie scuzându-ne pe motiv că „sotul se resimte după o interventie de cauterizare de hemoroizi”. Vom fi insă tratati prompt drept outsideri în situatii cotidiene precum coada la chioscul de ziare, dacă nu comentăm cu pro sau contra senzatia la purtare a noii linii de lenjerie tanga prezentate pe prima pagină.
Asa se face că ne simtim în continuare de-a dreptul ridicoli dacă n-avem de comunicat nimic iesit din comun într-o rundă de discutii si nu suntem capabili de un striptease emotional cât de cât interesant, dacă nu spectaculos. Tot ce-ti doresti mai mult e să te accepte lumea, în ciuda faptului că îndrăznesti să păstrezi pentru tine detaliile vietii tale de familie.
Dacă mă gândesc bine, rândurile asternute aici nu sunt nici mai mult nici mai putin decât o probă de destrăbălare exhibitionistă din partea mea. Tot un fel de striptease emotional, la o adică. E ca si cum m-as protăpi acum în fata Dumneavosatră, stimate cititoare si stimati cititori, dând câteva exemple armonios mestesugite din trecutul meu, îmbinate cu câteva teorii la modă si fapte verificate, toate acestea ambalate frumos în fraze măsurate, nu prea scurte ca să nu sune sacadat, dar nici prea lungi ca să cadă greu la citit. Pachetul ăsta condensat frumos într-un format digerabil de maximum trei pagini, ca să încapă pe machetă si să nu plictisească la citit si trimis plocon pe mesele Dumneavoastră la micul dejun, ca lectură pasabilă între pâine prăjită si marmeladă, pentru începutul unei zile de lucru normale. Vă dau asadar o probă din ce mă atinge, mă frământă si mă miscă pe mine momentan, încerc pe calea asta perfidă să vă atrag creînd apropiere prin destăinuirea făcută si astept apoi cu speranta ca efectul diadic să ne aducă aproape. În cazul ideal, citind ce-am scris, veti gândi „ia te uită; chiar asa gândeam si eu. Parcă as fi în dialog cu autoarea, m-a miscat ceea ce a provocat-o pe ea. Dar eu cum pot să-i dau un semn, să-i returnez ideile?” Ecoul retur – dupa efectul diadic, fireste - e să cititi ce mai scriu, căci asa intrăm în legătură, semnalizând că „e ceva”.
Există, bineinteles si din păcate, si cealaltă variantă. Anume cea în care v-am plictisit cu rândurile astea si vă gânditi serios dacă n-ar fi fost mai bine să ma abtin de la a le scrie, cu alte cuvinte să fiu tăcut naibii acolo.
Dar asa nu faceti decât să-mi confirmati teoria din start. Asta e exact tema pe care o abordasem. Redescoperirea tăcerii si binefacerile ei. Cât de bine e când tăcem la momentul oportun si nu regretăm că am zis vreo prostie.
Dar parcă mai era ceva. Ah, da:
„Cum stim când?”
|
Gabriela Calutiu 3/16/2006 |
Contact: |
|
|
