Impresii despre Canada si …românii „canadieni”
Am avut prilejul sa mă aflu în Canada între 20 dec.2005 si 23 febr.2006, timp în care am desfăsurat un program pe o arie întinsă, între Niagara, Toronto si Ottawa, cu stationări mai îndelungate la Kitchener si Toronto-Mississauga. Pretutindeni am întâlnit români, dar unele momente si locuri m-au impresionat în mod deosebit.
La Biserica Ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Kitchener, unde oficiază părintele paroh Dumitru Ichim – căruia i-am oferit una din cărtile mele si care mi-a dăruit cu toată mărinimia cartea de versuri a domniei sale „Floarea fântânilor pierdute”– am aflat că în zilele de sărbătoare vin aici multime de români, uneori si din SUA, să se adape la izvorul credintei străbune. M-a uimit cum, după terminarea slujbei, românii se constituiau în grupuri care adesea se întrepătrundeau sau se destrămau formându-se altele, schimbau impresii, exprimau opinii, nelipsind stirile din tară.
Într-un asemenea grup, prin discutii, m-am apropiat mai mult de Victor Câmpeanu (Kampian), fermier din zonă si epitrop al bisetricii, stabilit în Canada din 1966 si urmat de părinti în 1986. Vazându-mă interesat de modul cum arată o fermă, m-a invitat acasă, invitatie pentru care îi multumesc si pe această cale. Am ajuns în după-amiaza aceleiasi zile. Am rămas impresionat nu numai de prosperitatea de care se bucură ferma sa si de atasamentul fată de societatea canadiană, ci mai ales de primirea făcută, de bunăvointa, acuratetea si, uneori, bucuria cu care Familia Câmpeanu, si în special insistentul bătrân de 84 ani, tatăl fermierului, ne-au relatat o serie de fapte si trăiri sentimentale, făcând ca despărtirea să devină anevoioasă. Surpriza mare a fost că erau români din Voivodina , dar cu neamuri la Lipova, Arad si Oradea. Atunci am întrebat ce or sa facă cu romanul pe care îl dadusem. Bătrânul m-a linistit:
„Toată familia nu stiu să scrie si să citescă sârbeste, dar româneste stiu toti” si ca dovadă mi-au arătat un maldăr de ziare de limbă română.
Prin mijlocirea dlui prof. Silvestru Moraru, pe data de 14 ian.2006, am participat la Sezătoarea Cenaclului „Observatorul”, punctul culminant al sederii mele în Canada.
Am fost de-a dreptul coplesit de personalitatea unor oameni care au iesit în prim plan.
În primul rând, neobositul si plin de râvna muncii pe care o face, organizatorul si moderatorul Dumitru Puiu Popescu, apoi eruditul Stelian I. Constantin, tenacele cu spiritul său vulcanic Emanuel Tânjală, venit din Los Angeles, sfintia sa prof. dr. Cezar Vasiliu, de o mare robustete stiintifică, venit de la Montreal, brăileanul rezident în Canada Nicăpetre (Petre Bălănică), considerat cel mai mare sculptor român în viată, aflat la a 70-a aniversare, la care se pot adăuga multi altii.
În cadrul cenaclului, sărbătoritii Eminescu, Caragiale si Minulescu „s-au simtit” ca acasă, cei care i-au evocat, au recitat sau au interpretat din operele lor dovedindu-se la înăltime, ba chiar, as spune, cu un plus de noutăti si note specifice pe care în tară nu le-am întâlnit.
M-a coplesit dezinvoltura cu care românii se apropie si comunică în acest cenaclu, împărtăsind impresii si opinii despre diverse, din tară si din lume, întristându-se sau bucurându-se împreună, ca într-o adevărată mare familie.
Cu toate că trăiesc departe de tară, românii pe care i-am cunoscut sunt la curent cu ceea ce se petrece în România, trăind toate evenimentele la cea mai înaltă tensiune.
Românii „canadieni” nu au pierdut nimic din mândria, din personalitatea lor, ba chiar si-au conturat o individualitate proprie pe care si-o afirmă continuu în mozaicul etnic în care trăiesc, pentru că se bucură de stima, aprecierea si, nu de putine ori, admiratia celor din jur pentru atasamentul fată de tara care i-a adoptat, pentru prosperitatea lor ca încununare a muncii desfăsurate, pentru traditiile si obiceiurile practicate.
Desi Canada i-a primit binevoitoare – pentru care ei sunt recunoscători – si le-a dat posibilitatea să se integreze în ritmul alert al vietii sociale, frământati continuu de dorul de tară, românii „canadieni” păstrează vie constiinta apartenentei la natiunea română, fiind purtătorii culturii, limbii si traditiilor românesti într-o lume caracterizată printr-un accentuat eclectism etnic, generat tocmai de ospitalitatea si toleranta societătii canadiene.
Dacă Emanuel Tânjală a scris o carte numită „România” de la New York la Los Angeles este pentru că a cunoscut mai bine situatia românilor de acolo, dar există, în mod cert, si o …”Românie Canadiană”, dacă ne putem exprima astfel, al cărui puls cultural-spiritual este dat de cenaclurile gen „Cenaclul Observatorul” si de bisericile românesti unde oficiază parohi de tipul celor prezentati si nu mai putin de presa de limbă română.
Pe această cale, adresez salutul si multumirile mele tuturor celor care m-au ajutat să cunosc putin din minunătiile Canadei, tuturor celor pe care i-am cunoscut, începând cu Familia Câmpeanu.
|
Prof. Ion R. Popa - Craiova 3/11/2006 |
Contact: |
|
|
