ARGHEZI
Am impresia că nu suntem preocupati în suficientă măsură de comentarea (prin prisma celor mai recente conceptii, recepte si perceptii) tuturor valorilor intelectual-artistice care au contribuit la crearea limbii române moderne ca instrument literar. Să fi intrat Arghezi în conul de umbră al unei usoare dizgratii? Dacă as pune astfel problema, m-as putea adresa cu usurintă unui cotidian de scandal. Arghezi nu e de vină dacă un imens spatiu tipografic s-a dedicat „problemei-Eminescu”; e bine că se discută, în fel si chip, dar uneori subiectul e scăpat de sub control, fie printr-o adulare albă, fără sinuozităti, fie printr-o simfoniettă a detractorilor. Tineretul studios din tară apreciază că Arghezi e...o carte scumpă, editorii explică: există urmasi care pretind multi bani pentru reeditări. Aparatul critic are alte preocupări: re-masterarea trecutului apropiat s-a atrofiat. Într-o discutie despre limba română, cu „Zoom” pe virtutile ei literare, în plină eră a afirmării limbilor internationale, nu pot lipsi Arghezi si mai recele-palid Ion Barbu, matematicianul. Sângele lui Arghezi este însă cald. Expresivitatea scrierilor sale este încă prima în top. Inegalată. Sper să nu sufere prea tare fanii (dacă mai există asa ceva) lui Blaga, dar (fac putină literatură comparată?) asa-zisul său expresionism este mai mult un mit. Tânărul filosof a văzut la Viena ceva picturi de Kokoshka, însă primul război nu i-a imprimat unui poet român sentimentul înfrântului, dezastrul si tragedia asumate de expresionistii austrieci, perdanti. Blaga – un vag expresionist. Într-o Românie victorioasă si mare. Arghezi este, cel putin pe o mare parte din operă, un veritabil post-expresionist. Desigur, în context social, un singuratic; n-a apartinut unui întreg curent, n-a avut colegi, constituind un front al tragediei umane, precum în tările distruse de învingători. Si-a avut propriul destin dramatic pe care si l-a trăit cu un rar, la ginta noastră, simt al tragicului. Dincolo de tematic, de frescă murală de un mare inedit expresiv în peisajul băltat al liricii noastre din acea epocă, poetul impune regulile unui nou joc în poezie, aruncând în derizoriu cliseele si inventând din nou o limbă ca un fagure de (f)miere. După maresalul rimelor si verbului revolutionare, este o prostie, impietate si lipsă de profesionism să mai rimezi substantiv cu substantiv, verbele la gerunziu si alte „facilităti” de versificatie. Prin violentă si expresivitate limba literaturii argheziene s-a îndepărtat de posibilitatea traducerii; dar a invitat româna pe piscurile accesibile doar fortei marii inovatii. Mediocritătile literare se folosesc de aceeasi limbă precum crainicii de televiziune. Trăind un secol mediocru, ne vom ascunde prin stufărisul memoriilor si comentariilor, ferindu-ne de lectia drastică a genialului Arghezi. Si numai el mai poate demonstra cum că limba română nu este pe cale de a se desfiinta si că e de o mare fortă si expresivitate. Calităti ce-i conferă vitalitatea necesară supravietuirii între limbile utilizate de alte genii, de pe alte coordonate geografice. Arghezi nu ne-a creat o limbă „compatibilă” si usor vandabilă, ci una a unei cetăti inexpugnabile. Dacă avem nevoie de o personalitate distinctă, să apelăm la Arghezi-service!
|
Lucian Bureriu 2/25/2006 |
Contact: |
|
|