Marin Sorescu ar fi implint in februarie 70 de ani
Stirile e despre moartea mea
Sunt exagerate...
(Marin Sorescu)
În anul în care abia fusese sărbătorit pentru cifra rotundă de 60 de ani (1996), Marin Sorescu „s-a dus să moară putin”, dacă ar fi să-i preluăm si noi cuvintele cu care el însusi scria despre cel pe care avea să-l numească, cu ostentativ orgoliu, „vărul Shakespeare”. Un mare artist, ni se sugera astfel, se înrudeste numai cu cei mari, iar prin ceea ce scrie accede la nemurire. El rămâne si viata sa continuă prin valoarea operei sale, valoare de care, ca orice creator absolut, nu putea să nu fie constient. „Nimic nu e vesnic. Nici un sacrificiu. (…) Dar dacă viata ta prelungeste măcar cu o clipă durabilitatea unei creatii, merită să-l faci”, afirma scriitorul în volumul de critică publicat sub titlul Teoria sferelor de influentă (Editura „Mihai Eminescu”, Bucuresti, 1969, pp. 19-20).
Indiferent de genul asumat (lirică, teatru, roman, eseu, critică literară), prin tot ceea ce a scris, Marin Sorescu si-a pus pecetea inconfundabilă a unui stil personal, punând „întrebări” si căutând să dezvăluie Lumea prin propria sensibilitate si întelegere.
„Gânditor”, Marin Sorescu a mers pe drumul vietii, un „drum” care (pentru a-l parafraza pe poet) „este cel mai greu cu putintă”, scriind si gustând din „apa vie” pe care el „a stiut” să o transforme în poezie:
„Aceeasi apă ce palpită-n piept,
Pentru unii e moartă, pentru altii e vie” (Apă vie, apă moartă).
Viata în sine a fiecărui om este ca o permanentă „fugă” si de aceea poetul îsi dorise să „se aprindă” întru poezie, să tâsnească ca „un mic izvor de adăpat aripa”. Primind din cer (intermediarul dintre cei care au trecut si cei care vor veni), „picătura necesară” de suflet, poetul se vedea un continuator al creatiei, un „izvor” care ajută „zborul” poetic al celor care vor veni.
Aceasta si-a dorit din momentul în care, „văzând lumină pe pământ”, el s-a născut pentru a chestiona lumea si a-i descifra misterul.
Această „nastere” poetică s-a produs în 1965, o dată cu publicarea volumului Singur printre poeti. Va continua numai după un an cu Poeme, cel care îi aduce consacrarea si care va constitui o provocare atât pentru sine însusi, cât si pentru confrati. În comentariile pe care le va face apoi frecvent la propria poezie sau la cea a altor poeti (români sau străini), Marin Sorescu mărturisea că, scriind, el aspiră să-si definească esenta lumii. Si, fiind produsul unui „gânditor”, poezia lui Marin Sorescu foloseste metafora si simbolul pentru a filosofa Poetul a chestionat lumea si în Moartea ceasului (1966), si în Tineretea lui Don Quijote (1968), în Suflete bun la toate (1972) sau în ciclurile La lilieci si în Descântoteca (1976), Sărbători itinerante (1978), Fântâni în mare (1982), Ecuatorul si polii (1989), Poezii alese de cenzură (1991), dar mai ales în teatrul său, dintre care amintim Iona, Matca, A treia teapă etc.
Poemele soresciene au fost receptate uneori ca „antipoezie”, tributare manierismului, dar în special ca replici (în consonantă cu cele scrise de Nichita Stănescu) la formula traditională care cantona literatura română în traditie si, mai grav, în regulile impuse în anii ‘50-’60 de asa-numitul „realism-socialist”. Un fel de „apetit” pentru nonconformism caracteriza tânăra generatie de poeti, atitudine de altfel firească pentru aproape fiecare generatie. Cea a anilor saizeci a avut însă si sansa materializării în poezie majoră.
Marin Sorescu este unul dintre autorii care au scris o astfel de poezie.
Limbajul său, deposedat de „figuri”, conduce la o desolemnizare a stilului. El nu modifică lumea, ci perceptia asupra lumii si asupra modului său de a se exprima.
Dincolo de felul în care o spune, poezia sa redefineste universul. Intermediar între acesta si noi, Poetul ni-l dezvăluie dintr-o perspectivă pe care cititorii de pretutindeni constată cu uimire că îl simt mai familiar, mai aproape, mai … uman. Chiar si în paginile de critică literară, de eseistică (adevărate poeme în proză si acestea, de cele mai multe ori!) stilul este acelasi – un stil oral, voit informal, demonstrând însă un „simt al limbii” cu totul deosebit. Sub aparenta limbajului comun, scriitorul face un fel de „slalom”, legând, firesc, concretul de simbol, prozaicul de … poezie. Poetul are darul de a-i vedea universului înconjurător fata mai putin descoperită sau mai putin vizibilă pentru omul grăbit. Ai senzatia că ti se oferă o lupă cu care măresti si esti invitat – parcă în joacă – la „Spectacolul Lumii”.
Un astfel de „spectacol” este fiecare poem, fie că se numeste Am văzut lumină pe pământ…, Trebuiau să poarte un nume sau Shakespeare, Scaunele sau Tablouri, Scoica sau Ulise, Cercul sau Piramida mea etc., etc.
Cititorii si criticii literari i-au primit si apreciat deopotrivă talentul de a pune – într-o aparentă de simplitate – cele mai profunde probleme. Cărtile sale, în tiraje considerabile, se epuizau imediat. Se întâmplă încă la fel, ceea ce atestă permanenta creatiei sale. Cu autoritatea pe care i-o conferea scrierea Istoriei literaturii române, George Călinescu, în 1964, intuise perfect noua voce lirică ce abia intra pe poarta literaturii. „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate exceptională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile si latura imensă a temelor comune. Este entuziast si beat de univers, copilăros, sensibil si plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existentei, romantic în acceptia largă a cuvântului”, scria criticul în revista „Contemporanul”– atentie! – în 1964. Am putea afirma, printr-o analogie că, George Călinescu a avut, vis ŕ vis de tânărul Sorescu, acelasi rol si aceeasi perfectă intuitie pe care le avusese cu ceva timp înainte Titu Maiorescu în descoperirea lui Eminescu. George Călinescu nu citise versuri ca „Am văzut lumină pe pământ/ Si m-am născut si eu…” sau „Si centrul de foc al incredibilului/ Miezul, sâmburele/ De necrezut al necrezutului/ Este si el un început” (Am atins incredibilul) sau „O carte mică,/ N-am luat cu mine/ Decât o carte subtire/ Asa ca o frunză/ Asa ca o viată de om./ M-am gândit c-o să mă doară spinarea./ C-o să mă doară numele/ Care-o va căra” (Povară) si nici metafore ca cele din La lilieci (cercul – „acea spumă de geometrie”) sau din eseurile si cronicile literare. Dar Călinescu avea geniul de a vedea peste timp si a sti cu precizie că „se născuse” un mare poet.
Cu fiecare nouă carte, cu fiecare gen abordat, asteptarea cititorului era derutată. Scriitorul surprindea aproape de fiecare dată de vreme ce stăpânea facultatea magică de revigorare a registrului artistic.
Cuiele pe care stau întins
îmi intră-n carne si mă dor.
Sunt un fachir mereu începător!, se dezvăluia în vers poetul.
Privind retrospectiv (si perspectiva temporală ne ajută întotdeauna să vedem si să întelegem mai bine!), vom descoperi deja maturitatea creatiei, aflarea încă de la început a unui stil personal. Se impunea o nouă voce lirică! Poate că nu prea multi, însă, puteau prevedea că unul dintre poemele componente ale volumului, Shakespeare, va figura, peste ani, într-o antologie apărută în Franta la Editura „Gallimard”, antologie care reunea cele mai frumoase o sută de poezii ale lumii. Scriitorul abia debuta cu adevărat, dar scria una dintre cele mai frumoase poezii ale lumii! Putem de aceea afirma că, oprindu-se prin absurd aici, poetul Marin Sorescu tot ar fi rămas în literatură. Dar noi, cititorii am fi fost privati de ceea ce a urmat. O operă variată (ca modalitate de abordare, dar si ca stil nu de putine ori), însă permanent egală cu sine în calitate.
Citind (si recitind) poemele soresciene (ca si întreaga sa Operă, iar majuscula nu e întâmplător scrisă), mă gândesc că poate cea mai bună caracterizare i-a făcut-o tot un poet – irlandezul Seamus Heaney, laureatul premiului Nobel pentru literatură pe anul 1995: „Ea (poezia lui Sorescu n.n.) te învată si te încântă, dar nu în această ordine: încântarea vine mai întâi. În cazul lui Sorescu putem, de fapt, revizui o celebră apotegmă si spune că poemele sale încep în încântare, fac o incursiune prin întelepciune si sfârsesc în punctul de pornire, complet revigorate.” O astfel de apreciere din partea unui scriitor străin nu este izolată. Numele lui Marin Sorescu a devenit – pe multe meridiane - un fel de emblemă a poeziei. La „concurentă” (nobilă!) cu Nichita Stănescu.
De aceea poemele sale au fost traduse în multe limbi. Voi cita în continuare „Nota biobibliografică” întocmită de Virginia Sorescu: „Marin Sorescu a fost tradus, până acum cu un volum sau mai multe, în limbile: engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, suedeză, greacă, rusă, olandeză, polonă, bulgară, bengali, maghiară, sârbă, slovacă, macedoneană, albaneză. De asemenea, piesele de teatru si grupaje semnificative din versurile lui Marin Sorescu au apărut traduse în reviste din Italia, Franta, Grecia, Iraq, Suedia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania, Canada, Mexic, Venezuela, Bulgaria, Ungaria, Yugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, URSS, Australia, India, China etc.”
Parcurgând o astfel de listă de limbi si tări, cititorul parcurge de fapt Lumea.
El străbate cu gândul universul concret pe care s-a răspândit un univers poetic ce poartă nume românesc – Marin Sorescu.
|
Mihaela Albu 2/2/2006 |
Contact: |
|
|
